Varful Moldoveanu si Vistea, strajerii cei mai destoinici ai muntilor Fagaras

Toamna a venit in acest an foarte repede. Imediat dupa calatoria spre Varful Negoiu, sfarsiturile de saptamana au fost neprielnice calatoriilor la munte; vremea rea facandu-ne aproape prizonieri in oras, acesta devenind temnita noastra. Voiam munte, voiam aer curat, voiam inaltimi, voiam libertate, voiam efort si satisfactie, doream sa urcam pe ultimele doua varfuri peste 2500m neatinse in aceasta vara. Aceasta asteptare a meritat fiecare clipa, pentru ca in final am reusit sa ducem la capat acest traseu deosebit de frumos, care mi-a inundat sufletul cu fericire si nu doar o data.

Iata ca, la finele lunii septembrie, se anunta un weekend cu soare, desi destul de rece, dar ce mai conta. La munte ninsese, la Balea vazusem ca este zapada si ne gandeam ca si pe traseul spre Moldoveanu, insa nu stiam cam cat. Nimic nu mai conta... asa ca, ne-am trezit cu noaptea in cap, am mers noaptea pana la Corbi, am continuat spre Nucsoara, apoi spre tabara de la Nucsoara, si tot inainte pana s-a terminat drumul asfaltat, apoi pe drumul neasfaltat, la prima intersectie am tinut dreapta si am continuat pentru 40 kilometri pe acest drum, pana la stana Vaii Rele sau a lui Burnei. Drumul este acum refacut si urmeaza valea raului Doamnei, de aici si numele vaii care serpuia printre culmile molatice si marginase ale muntilor Fagaras.

Ajunsi la capatul vaii, la stana, incepem echiparea pentru traseu. Afara era destul de rece, aproximativ 3,5 grade, iar ceata inundase valea dintre cei doi versanti. Pornim pe traseu, trecem un podet, dupa care traversam raul Doamnei sarind din piatra in piatra. Din stanga, la un moment dat, a inceput sa razbata un sunet puternic de apa curgatoare. Descoperim o cascada, din care insa, se vedea doar o parte datorita cetii care ascundea partea sa superioara.

Ne continuam drumul. Traversam stana lui Burnei si incepem urcusul prin partea dreapta a raului Valea Rea. Partea superioara a raului Doamnei poarta numele de  raul Valea Rea, nume preluat de intreaga vale pe care incepusem sa o urcam. De aici pana sus in portita Vistei aveam sa urcam peste 800m, in altitudine. Ceata ne ascundea drumul ce urma, astfel ca nu ne-am dat seama cum, incet, incet, am reusit sa urcam o lunga vale, inierbata si abrupta. In partea stanga, raul Valea Rea ne oferea spectacole deosebite de apa, cascade de o frumusete aparte. La un moment dat, ne-am oprit sa admiram si sa pozam una din cascade, Cascada Mare a Vaii Rele, ce se intindea ca o perdea dantelata, pe un perete stancos de o inaltime aproximativ de 30m. Ca de obicei, ceata se mai ridica din cand in cand, aratandu-ne marea vale pe care urcasem si piscurile din spatele nostru. De la un moment dat incolo, ceata s-a ridicat complet si am vazut, in fata, undeva sus, marginea vai, unde chinul urcusului trebuia sa se opreasca... dar pana acolo multa sudoare mai trebuia sa curga, si multa energie sa fie consumata. Cu pasi mici si inceti, plateam pretul crunt al cuceririi marilor inaltimi. Frumusetea deosebita a Vaii Rele, cascadele ce se insirau ca nestematele pe cursul raului Valea Rea, ne incantau privirea, distragandu-ne atentia de la duritatea urcusului. Apropiindu-ne de marginea vaii, vedem, acolo sus, initial langa prima pravalire de ape a raului, capre negre. Era prima data cand vedeam astfel de creaturi in realitate. Stateau si ne priveau de acolo de sus, dupa care dispareau si apareau cativa metri mai incolo. Ne-au incantat cu prezenta lor o buna bucata de timp, pana au disparut pe versantul din dreapta, undeva sus, printre stanci. Banuiesc ca era un "el" si o "ea", pentru ca "el" mergea mai repede inainte, dupa care se oprea si o astepta pe "ea", evident dupa ce se asigura ca nu sunt pericole. Minunat.

Iata-ne ajunsi la marginea de sus a Vaii Rele. Aruncam o ultima privire in vale... o vale atat de adanca incat ti se taie respiratia. Mai mergem un pic, pana cand, in fata noastra apare o noua minune: caldarea glaciara a Vaii Rele. Aceasta vale mi s-a intiparit adanc in memorie, asa cum era ea, in acea zi de toamna, captusita cu iarba deasa de diverse nuante de maro, cu ochiurile de apa presarate ici - colo si culmile brumarii ce margineau si protejau acest colt de rai. Vazand aceasta frumusete, mi s-a umplut sufletul de fericire. Am travesat valea mai mult plutind, in aceasta beautitudine. Vanam cu privirea inaltimile pe care doream sa ajungem si care, pentru multa vreme, s-au ascuns in nori. Cand in sfarsit s-au dezgolit, am vazut cam cata zapada era pe traseu si in mod special, cata zapada era pe traseul dintre cele doua varfuri, traseu de care imi era cel mai teama. M-am temut instant, insa a trebuit sa trec peste moment. 

Trecem pe langa lacul Iezerul Triunghiular, lacul in forma de triunghi, care este obarsia principala a raului Valea Rea si in care se reflecta inaltimele albite de zapada timpurie. Dupa putina vreme, incepem iara urcusul. Pana la Portita Vistei (2310m), urcusul este lin, serpuitor. Aici sus, ne aruncam privirea pe partea cealalta a muchiei, de unde vine alt traseu spre Moldoveanu, traseul dinspre orasul Victoria. De aici, porneste urcusul spre Varful Vistea (2527m). Panta este mare, avand o inclinatie medie de 50 grade si o diferenta de nivel de 217m. Urcusul este anevoios si cu un plus de dificultate, dat de faptul ca, in marea majoritate a traseului, zapada invadase cararea. Am ocolit cat am putut gandul: "Bine, bine, acum urc, ma descurc, dar cum voi cobora?". Imi tot spuneam ca la intoarcere va fi bine, ca vom gasi caile de coborare, chiar daca acum par imposibil de gasit. Pana la Varful Vistea, urcusul m-a obosit foarte mult. Emotia ajungerii pe Moldoveanu era asa de mare, ca nici nu mi-am dat seama cu adevarat ca eram pe al 3-lea cel mai inalt varf din Romania. Am zabovit un pic aici, ne-am odihnit si am admirat crestele din jur. Nu era cazul sa stam prea mult pentru ca ne cuprindea repede frigul. 

Cu inima cat un puric, am pornit pe ultima parte a traseului. Mi-am spus ca trebuie sa il fac. Am colindat toata vara cu gandul la acest traseu, urlasem din toti plamanii mei catre Moldoveanu, ca sunt pregatita pentru el, dupa experienta de pe Varful Cornul Caltunului, asa ca eram pregatita. Mi-am derulat in minte toate traseele mai dificile parcurse in aceasta vara si mi-am spus ca pot sa fac si acest traseu.  Asa ca, am pornit. Cararea era plina de zapada, asa ca era foarte important sa merg pe urmele deja facute in zapada, dar sa pasesc precum o pisica, pe varfuri, ca nu cumva zapada sa o porneasca spre vale. Prima parte a fost bine, pana cand am ajuns la Spintecatura Moldoveanului, o portiune in care traseul coboara destul de rapid si continua cumva pe marginea haului. Intr-o prima faza nici nu iti dadeai seama pe unde urmeaza traseul. Era destul de periculos, mai ales ca zapada tapeta stancile pe care trebuia sa pasim. Incordare, atentie si concentrare; dar si zambetul pe buze, pentru a ne imbarbata unii pe altii...si iata ca am ajuns sus, pe bucata de pamant aflata la cea mai mare inaltime de la noi din tara: 2544m. Am simtit o mare satisfactie sa fiu aici. Privelistea era incantatoare. Se vedea aproape intreaga creasta a Fagarasului atat in vest cat si in est. Se vedeau locurile pe unde ne-am plimbat in cursul verii: Caltun, Lespezi, Fereastra Mare a Sambetei, Dara si Hartopul Darei... Vanatoarea lui Buteanu se incapatana sa nu se arate ochilor nostri. Am desfacut o sampanie pentru a marca acest final de "proiect", cum l-ar numi corporatistii, dar mai bine zis reusisem sa ne indeplinim dorinta de a urca intr-un an, pe toate primele 10 varfuri montane din Romania. Am reusit chiar sa vizitam toate varfurile peste 2500m in aceasta vara. Nu am indraznit decat sa gustam sampania, pentru ca aveam nevoie sa fim absolut sobri la intoarcerea pe traseu. 

De aici, de pe Varful Moldoveanu, se indreapta spre sud, culmile Scarisoara si Picuiata. Aceste culmi au lungimea de 30km si sunt cele mai lungi culmi sudice ale muntilor Fagaras. Ele pot fi considerate un munte in sine, dat fiind ca depasesc ca suprafata si inaltimi Muntii Bucegi.

Am plecat in graba de pe Moldoveanu, alungati de frigul ce punea stapanire pe noi. Am ajuns repede pe Varful Vistea si am inceput coborarea, de care imi fusese teama. Aveam un entuziasm nemaipomenit, asa ca a fost o placere. Pe traseu am trait inca un moment deosebit, cand unul din prieteni a strigat "Uite, sunt inger! Acum am dovada!" Am ajuns repede langa el, pentru a vedea ce vrea sa spuna. M-am uitat in valea adanca a Vistei, care era inundata de nori. Umbra noastra se vedea pe acesti nori inconjurata de un minunat curcubeu. Aveam o mare aura in jurul noastru. A fost un moment deosebit si foarte special. Stiam ca este un efect optic, insa m-a emotionat, pentru ca aveam aura, asa cum vazusem la atatia ingeri si sfinti pictati in bisericile noastre. Efectul se numeste Spectru Brocken si se intalneste in zone montane sau daca esti in avion, in conditiile experimentate de noi: umbra reflectata pe un nor, cu soarele in opozitie. Acesta a fost un alt moment in care sufletul mi-a fost inundat de bucurie. 

Am traversat galeata glaciara lejer, povestind si razand. Soarele ne facea viata placuta, iar Moldoveanu ne urmarea cu privirea. Ajungem si in zona superioara a Vaii Rele de unde o vedem in toata splendoarea sa, marginita de Varful Buduru Mic in stanga si Varful Buduru mare in dreapta (in directia de urcare). Era mare, adanca si abrupta. Pornim coborarea, o coborare lunga, care macina ligamentele si incordeaza nervii. Oboseala incepea sa isi spuna cuvantul si prin urmare, am amutit, fiind atenta la drum. Cat de lunga a fost coborarea... Entuziasmul de la urcare m-a facut sa nu realizez cat de lunga este aceasta parte a traseului. 

Am ajuns cu bine la stana. Am reusit sa admiram cascada de langa stana, dat fiind ca acum se vedea complet. Aceasta este una din cele mai frumoase cascade ale noastre, cu o cadere a apei de aproape 100m, iar numele sau este Cascada Zbuciumata. In plus, in spate puteam vedea intreaga vale, cu raul care o traverseaza, rau care, la cele 3 praguri glaciare forma 3 cascade, cea din mijloc fiind cea mai mare si spectaculoasa. Am plecat de acolo cu aceasta imagine intiparita pe retine: stana, cu valea in spate si cele 3 cascade.

Sumarizand: 

Durata traseul 8 ore si 45 minute (de la plecare la sosire incluzand pauzele)

Lungimea traseului este de 14.2km.

Timpi intermediari: Stana lui Burnei - Caldarea glaciara Valea Rea (2 ore) - portita Vistei (1h si 20 min) - Varful Vistea (1h) - Varful Moldoveanu (30min).

Marcaj: triunghiu rosu de la stana pana la Varful Vistea si cerc rosu de la Varful Vistea pana la Varful Moldoveanu

A fost un traseu pe care nu am cum sa il uit vreodata, ba din contra, vreau sa il mai parcurg, cel putin inca o data.

View Larger Map

Traseul spre Varful Negoiu la 2535m

Varful Negoiu a fost o incantare pentru mine de fiecare data cand l-am vazut. Este de o maretie aparte. Abia asteptam sa incepem acest traseu, desi aveam o mica temere, ca de altfel la fiecare inceput de traseu. 

Multe persoane din anturajul meu ajunsesera deja pe acest varf, fara pregatiri prealabile, asa ca temerea era din ce in ce mai mica. Intr-una din primele zile de toamna, calendaristica, ne trezim cu noaptea in cap pentru ca, venind din Deva, sa ajungem la timp la Balea Lac, de unde incepeam traseul, pentru ca da, am ales traseul clasic.

In formatie completa pornim urcusul spre custura Balei, cu pasi mici, cu ritmul deja cunoscut si exersat. Era o dimineata cetoasa si destul de racoroasa. "Toate ca toate, dar vantu' sa nu bata", zic eu. Ploaia nu era in prognoza acelei zile, deci eram linistiti din acest punct de vedere. Urcam mai departe spre Saua Paltinului. Vantul pe care nu ni-l doream, a venit neinvitat si ne-a insotit cam toata dimineata. Din cand in cand, se mai ridica ceata si mai puteam prinde cu privirea, cate un pic din frumusetile ce ne inconjurau, insa destul de putin, asa ca traseul de dus a fost cam pe orbeste. 

Coboram din saua Paltinului si dam de o zona cu lanturi, care sa ne ajute in continuarea traseului pe sub creasta. Ajungem in Saua Doamnei, dupa care urmeaza o noua serie de lanturi si zone cu stanci, apoi un urcus sustinut, chinuitor pana pe varful Laitel. Ce mare bucurie a fost, cand am ajuns pe varful Laitel (2390m), nu de alta, dar a fost subiectul multor glume de-a lungul traseelor din aceasta vara. Ne-am odihnit un pic aici. In jur, in continuare era ceata. Coborarea de pe Laitel nu este mai prejos decat urcarea... si iata-ne pe noi, precum caprele negre, mergand din stanca in stanca si din bolovan in bolovan. Am avut si zone mai line, insa nevazand nimic in fata, nestiind cat mai este pana la Refugiul Caltun, drumul ni s-a parut inzecit mai lung. Ne tot intrebam cat mai este. Tot scormoneam cu privirea in ceata sa vad minunatul lac, vazut pana atunci doar de pe inaltimea Varfului Caltun. Abia asteptam sa fiu langa el. Si iata ca, dupa saua Laitel, la o cotitura a traseului, vedem in vale lacul. A aparut pentru cateva momente, dar a fost suficient sa ne schimbe starea de spirit. Ajungem langa lac relativ repede. Acesta tremura cu mii de luminite, zbarlindu-se la fiecare bataie a vantului. Este un lac glaciar, cu o suprafata medie de aproximativ 1 ha si ajunge la adancimea de 11m. Este situat la altitudinea de  2135m. Mergem sa vedem si refugiul. Pe peretii interiori erau scrise tot felul de vorbe de duh.

Continuam drumul spre Negoiu, ocolind lacul prin partea dreapta. Prietena noastra, ceata, ne insotea in continuare. Ne-a mai aratat, din cand in cand, vechii prieteni, vizitati acum ceva vreme: gemenii Varful Lespezi si Cornul Caltunului. Peretii stancosi ce strajuiesc lacul sunt intimidanti; te simti atat de mic pe langa ei... dar gandul ca, nu cu mult timp in urma, cucerisem acele inaltimi ne facea sa ne simtim mai bine. Ceata ne-a aratat si drumul spre Negoiu, insa varful nu iesea deloc din ceata. Imi tot spuneam ca este prea dimineata si ca, pana ajungem noi sus, se va trezi si maretul Negoiu si isi va arunca un ochi peste zari, dezvelindu-si fruntea de nori.

Lasam in urma frumosul lac, urcam pana la fereastra Caltunului, continuam pe curba de nivel. In partea stanga un sir zdrentuit de stanci strajuia inaltimile, iar in dreapta, frumoasa vale a caldarii glaciare Laita. Inca un pic si ajungem la rascrucea de trasee: unul spre Strunga Dracului si unul catre Strunga Doamnei. Auzisem in repetate randuri ca traseul prin Strunga Dracului este destul de dificil, iar gradul de dificultate a crescut cu atat mai mult, cu cat, o cadere de pietre de anul acesta a stricat traseul, iar lanturile nu te mai ajuta pe tot parcursul strungii. In aceste conditii, eu eram hotarata sa continui prin Strunga Doamnei, adica pe traseul mai usor. Strunga Dracului este o crapatura in munte, un jgheab abrupt, cu o panta medie de 60 grade, plina de bolovani pravaliti, pe care se poate ajunge pana sus, aproape de varf... e ca o scurtatura a traseului, doar ca mai dificila. Se spune ca, numele acestei strungi vine de la faptul ca pe furtuna, trasnetele sunt atrase de aglomeratia de pietre de aici, de lanturile si suvoaiele de apa si astfle lovesc cu o mare frecventa aceasta zona, transformand locul intr-o gura a iadului. Asa ca, cel mai bine este sa ocolim zona aceasta pe timp de furtuna. 

Trupa s-a impartit in doua si astfel am atacat ultima parte a traseului. Strunga Doamnei m-a surprins destul de mult. Nu m-am intrebat nici o clipa cam ce este aceasta strunga, dar cu aceasta ocazie am aflat. Am urcat intai un horn de cativa metri, dupa care am vazut cum hornul se ingusteaza, devenind o crapatura printre doua stanci. Puteai sa treci printre cele doua stanci doar tinandu-te de lanturi. M-am strecurat cu multa atentie si incordare. Nu este periculos daca esti atent, dar acest lucru putem spune de munte in general. Ajunsa in partea de sus a strungii, am constatat ca vremea de aici era complet schimbata fata de cea de pe versantul nordic. Era soare, nici urma de ceata, iar vantul se pierduse prin cotloanele urcate. In fata, ni se prezenta versantul sudic, monoton si mai putin spectaculos, dar placut. Undeva departe se vedea si lacul Vidrarul, situat la capatul muchiei Podeanu. Am continuat traseul mai voiosi dupa hopul trecut, desi undeva intr-un colt intunecat al mintii mele, statea, ca un soricel mic, temerea ca prin acea strunga va trebui sa trec si la intoarcere.... m-am chinuit sa ignor aceasta temere cat am putut. M-am concentrat pe traseu. Drumul continua pe versantul sudic, a ocolit tot muntele, pentru ca apoi, sa ne aduca langa culmea unde Varful Negoiu incepuse sa se trezeasca si sa isi aratate la soare inaltimile ametitoare. M-am bucurat de aceasta priveliste si am sperat sa nu fie timid si sa stea, asa descoperit, pana ajungem si noi sus.

Ajungem pe ultima parte a traseului, de fapt ultimul urcus pana la destinatie. Urcusul nu este tocmai usor, este format dintr-o aglomeratie de pietre pe care trebuie sa le parcurgi. Ne tot intrebam unde anume ne vom intalni cu ceilalti, eroii nostri, care au ales traseul prin Strunga Dracului. Urcam, cu gandul ca poate ne asteapta pe undeva pe sus. Ajungem in zona unde traseul cu dunga rosie, ce trece prin Strunga Dracului, se intersecteaza cu traseul nostru, semnalat cu dunga galbena. Ei inca nu reusisera sa finalizeze traseul. M-am oprit pentru a-i astepta. Eram acolo, cocotata pe la jumatatea versantului, cu ceata care ma inconjura, printre stanci si bolovani, si ii asteptam sa vina. Ei, urcau incet si cu mare atentie prin strunga. Cand au ajuns sus, obositi de drum si concentrare, m-au felicitat pentru alegerea facuta. Aveau mari indoieli ca vor mai face acel traseu alta data.

In formatie completa, ne continuam drumul si, incet, incet, ajungem sus... pe al doilea cel mai inalt varf din Romania. Ceata pusese stapanire pe acest teritoriu din nou. Primul lucru pe care l-am spus cand am ajuns sus a fost: "Eu de aici nu mai plec, pana nu se fac scari rulante!". Nu a fost un traseu greu, spun acum dupa ce a mai trecut timpul, insa este un traseu ce trebuie tratat cu seriozitate. Starea mea de spirit s-a imbunatatit imediat dupa ce am ajuns acolo sus. Ca de obicei, satisfactia a fost maxima cand am cucerit si acest varf. Sper ca aceasta senzatie sa nu creeze dependenta, deoarece nu mai sunt multe varfuri de peste 2500m in Romania.

Doamne cat am vorbit si am glumit acolo pe varf... eram cu capul in nori si la propriu si la figurat. In zadar am stat pe varf aproape o jumatate de ora, in speranta ca norii vor pleca si vom vedea culmea Fagarasului de pe Negoiu. Sporadic se mai dadeau la o parte norii si ne bucuram cu toata inima de imaginile pe care ni le aratau, dar era prea putin. Ne-am hotarat cu greu sa ne intoarcem.

Traseul de intoarcere a fost foarte frumos. Am ales sa ne intoarcem pe acelasi traseu ca la venire. Ceata ne-a mai insotit o perioada, dupa care vremea s-a imbunat. Ne-am bucurat de privelistile ce se aratau acum in fata noastra. Am vazut minunatele panorame cu mandrele varfuri: Varful Negoiu, Varful Lespezi si Cornul Caltunului ce tin in causul palmei, precum o picatura de apa cristalina, lacul Caltun. Am putut vedea podisul Transilvaniei ce se intindea pana departe si raul Olt care sclipea in departari. Ne-am bucurat de Saua Paltinului care se intindea molatec in bataia soarelui, de turnul Paltinului frumos luminat de razele piezise ale soarelui care se grabea la culcare, de vaile glaciare adanci care impresioneaza prin periculozitatea lor. Varful Negoiu ne-a insotit cu privirea mereu, pana in Saua Paltinului, unde ne-am luat ramas bun.

Sumarizand: 
Durata 11 ore si 20 min, cu tot cu pauze;
Lungime traseu: 18.5km.
Timpi intermediari: Balea Lac - Varful Laitel ( 2:30h) - Lacul Caltun (1h) - Varful Negoiu (2:15h)

Marcaj: dunga rosie, mai putin traseul prin strunga Domanei marcat cu dunga galbena.

Este un traseu minunat, care merita facut pe indelete, pentru a te bucura de toate privelistile.

View Larger Map

Calatoria spre Parangul Mare

A venit si randul muntilor Parang sa fie batuti de picioarele noastre, in cautarea celor mai mari inaltimi din Romania: Parangul Mare (2519m). Am analizat indelung traseele spre acest varf si nu ne puteam decide intre doua: unul cu plecare din Petrosani si celalalt cu plecare de pe Transalpina.

Am ales, in cele din urma, sa urcam pana la statiunea Ranca, unde ne-am si cazat, iar de acolo sa mergem pe Transalpina de dimineata si sa pornim pe traseu. Seara dinainte, am petrecut-o povestind, planificand si mai ales urmarind stele cazatoare. Era o seara frumoasa de august, in perioada apogeului ploii de meteoriti ce vin din constelatia Perseu. Eu nu prea am avut noroc sa vad stele cazatoare, insa s-a facut un pact sa ne uitam dupa stele pana reusim sa vedem toti, in acelasi timp, o stea cazatoare. Norocul mi-a suras.

A doua zi am pornit de dimineata. Se anunta o vreme destul de rece. In timp ce in Bucuresti se anuntau peste 40 grade in termometru, in munti se anuntau maxim 10 grade. Ne-am pregatit cu haine potrivite. Am parcat masina dupa pasul Urdele, dupa prima coborare de acolo si am pornit voiniceste. Voiniceste am mers cateva sute de metri, deoarece urcusul a venit repede si destul de solicitant, asa ca am setat ritmul molcom de urcare, pentru a nu-mi pierde rasuflarea. Mare a fost satisfactia sa ajungem pe primul varf, varful Lezer. Acolo sus, se vedea o frumoasa panorama asupra pasului Urdele si a soselei Transalpina ce serpuieste, in coborarea din acest pas. In partea opusa se intindea o mare de munti, cu multe varfuri mai apropiate si mai departate, iar noi, ca de obicei, ne-am dat cu presupusul care este destinatia finala. Nici nu stiu cine a avut dreptate, e posibil sa fi avut eu dreptate. Ma uitam in zari, fara sa stiu nici macar un varf din cele pe care le vedeam, insa, avand siguranta, ca la intoarcere, acestea nu imi vor mai fi necunoscute. 

Mergem mai departe.. traseul continua cu o coborare de pe varful Lezer si un urcus, din nou destul de solicitant si lung, pe langa varful Mohorul, urmand curba de nivel. Pe acest varf s-a aventurat unul din partenerii de drum, cel mai plin de energie, dar si cu mai putini ani la bord. Restul, ne-am multumit sa urmam traseul, sa ne oblojim genunchii, care deja incepusera sa dea semne ingrijoratoare de oboseala. Cararea pe care trebuia sa mergem se vedea serpuind in fata noastra pana la poalele versantului si continua pe celalalt versant, mai lina de asta data. Mersul pe aici era ca o plimbare in parc, doar ca, mult mai placut decat printre aleile betonate. La un moment dat, din traseul nostru se desprinde un alt traseu, ce duce catre lacul Calcescu. Acesta este un lac glaciar de a carui frumusete mai auzisem, insa nu acesta era scopul calatoriei, asa ca nu ne-am abatut din drum. Cu siguranta vom reveni aici, altadata, si vom merge sa il vedem de aproape. Ne continuam drumul, intrebandu-ne, din cand in cand, pe unde suntem. Traseul ales serpuia printre multe varfuri montane, o intreaga salba de varfuri de peste 2200m. Am inceput cu varful Mohorul (2337m), varful Plescoaia (2250m), Vf. Setea Mare (2365m), Vf. Setea Mica (2278m), Vf. Coasta lui Rus (2301m), Vf. Lesu (2375m), vf. Paclesa (2345m), vf. Gruiu (2345m). Ce mai visam sa merg pe aceste varfuri, dar de fapt nu am facut decat sa trec pe langa si sa imi conserv energia pentru destinatia finala.

Treaseul continua placut, uneori mai abrupt, alteori mai lin. Ne-am oprit sa luam o gustare in Saua Piatra Taiata. De aici se vedea in toata frumusetea lui Lacul Zanoaga Mare, iar mai departe, ascuns printre jnepeni, jumatate din Lacul Calcescu. Vremea, desi racoroasa, tinea cu noi. Mai batea vantul din cand in cand, insa in general era placut. Se spune ca muntii Parang sunt o combinatie placuta intre Fagaras si Retezat, ceva normal dat fiind ca este situat intre cele doua formatiuni. In acesti munti se impletesc in mod placut vai adanci care ascund lacuri glaciare, cu grohotisuri si culmi domoale care se intind lenese sub soarele bland de vara.

Traseul este lung, trecem incet, incet pe langa varfurile enumerate mai sus, tot cautand cu privirea destinatia. Ne mai opream din cand in cand, sa ne uitam pe harta pentru a vedea unde suntem, pentru a putea sa ne dozam energia pana la destinatia finala, destinatie care era vizibila de ceva vreme, insa pana acolo, mai erau cateva culmi de urcat si vai de coborat. Traseul era marginit, din cand in cand, de vai adanci, iar acolo jos se intindeau lacuri de un verde smarald, avand malurile din pietre rosiatice. Cel mai mare din aceste lacuri, este Lacul Rosiile, dar tot acolo se mai vedeau Lacul Lung si frumosul Lac Mandra, ce statea linistit in umbra falnicului Varf Parangul Mare. Urmeaza inca un urcus, o vale si apoi ultima urcare. Rezistasem pana aici doar datorita experientei acumulate pana acum. Oboseala isi facea loc cu fiecare pas, dar imi spuneam ca asta este doar o stare temporara.  Ma imbatam cu gandul la satisfactia pe care o voi avea cand voi ajunge sus. 

Ultimul urcus m-a pus serios la incercare, insa nu m-am gandit nici o clipa sa renunt. La un moment dat, m-am oprit din urcat pentru a-mi trage respiratia si, de undeva de sus, a venit incurajarea: "hai ca poti".... stiam ca pot, insa mai aveam nevoie de un plaman ca sa fac fata necesarului de aer. Ajung la capatul urcusului, insa varful nu era acolo. Nu mai era mult, insa tot nu se arata. Am grabit si mai mult pasul, pentru a ajunge mai repede. Aici, am simtit la un moment dat, cu adevarat ca nu mai am aer... am incetinit, dar nu am abandonat. Am ajuns acolo sus in cateva minute... nu mai era alt grup acolo, asa ca am savurat, singura, momentul de victorie, pana la venirea celorlalti. Sa nu ma intelegeti gresit, nu am ajuns eu prima din grup acolo...

Am zabovit o perioada pe varf. Am facut poze, am mancat, am admirat intreaga priveliste si... am facut conversatie cu alt grup de calatori, care au ajuns mai tarziu pe varf. Ei incepusera traseul din cealalta directie: Petrosani; plecasera mai tarziu decat noi si ajunsesera cu cateva minute dupa noi... asta ne-a dat de gandit, in ceea ce priveste alegerea traseului. Noi ne-am temut mereu ca acel traseu este mai dificil, asta pentru ca de jos da la baza partiei de ski pana in partea sa superioaram era un urcus accentuat, cu o diferenta de nivel de aproape 800m...nu stiam ca se putea ajunge cu masina pana in zona superioara partiei de ski, iar de aici traseul era comparabil cu ce am facut noi, poate un pic mai scurt. E bine de tinut minte pentru tura urmatoare... chiar as vrea sa incerc si traseul dinspre Petrosani.

Intoarcerea, conform obiceiului, trebuia sa fie usoara, insa cum traseul a fost presarat cu multe urcusuri si coborasuri, asa a fost si la intoarcere. Energia era din ce in ce mai scazuta. In plus, undeva departe, spre Obarsia Lotrului, se auzeau tunete... asta ne-a fortat sa grabim mersul pentru a evita o furtuna in varf de munte... o experienta de acest gen a fost destul pentru toti. Intoarcerea a fost un mars fortat in prima parte. La un moment dat, aproape de Saua Piatra Taiata, pe urcusul spre ea, am simtit fizic ca nu mai am energie, asa ca m-am prabusit in iarba, sa ma odihnesc si am cautat, cu o mare graba, ciocolata din rucsac, pentru a-mi reface fortele. Mi-am revenit destul de bine, pentru ca nu am mai avut probleme pana la finalul traseului. Spre seara, norii de care fugisem se indepartasera, asa ca am redus ritmul si aproape ne-am plimbat pana la masina. Pana se intuneca aveam timp destul... eram degajati si linistiti, de plecat spre Bucuresti aveam sa plecam a doua zi, asa ca finalul traseului a fost o plimbare chinuitoare, cam lunga, dar povestind nici nu ne-am dat seama cum a trecut timpul. La cabana am ajuns aproape tarandu-ne, insa ne-am obisnuit deja cu aceasta stare... important este ca a doua zi nu mai sufeream de dureri de picioare decat jumatate de zi, pana se reobisnuiau articulatiile cu viata obisnuita.

Pe traseu am pornit la ora 7 dimineata si ne-am intors dupa 11 ore. Total distanta parcursa 26.9 km.

Traseul de creasta este bine semnalat cu dunga rosie.

Abia astept vremea buna sa ma intorc, din nou, pe aceste meleaguri! E frumos sa fii turist in Romania!

View Larger Map

Varful Dara si Hartopul Darei

Cele doua varfuri din rasaritul Muntilor Fagaras, care fac intrarea in minunata creasta a acestora, s-au lasat indelung cautate. Documentarea asupra traseului catre ele a durat mult si hotararea noastra de a incepe acest traseu s-a lasat indelung asteptata si asta pentru ca, aceste doua varfuri, la fel ca cele anterioare, Lespezi si Caltun, nu sunt printre varfurile pe care turistii sa doreasca sa le cucereasca. Pentru noi insa, acestea erau deja pe lista, asa ca am fixat traseul si am pornit la drum. Acesta a fost unul din traseele pe care nu le-am facut plecand de dimineata din Bucuresti si ajungand seara din nou acasa. Am dormit o noapte la Cabana Valea Sambetei, dar deja am relatat despre seara petrecuta in munti.

Trebuia sa ne trezim dimineata, la ora 7, sa pornim pe traseu, insa vecinii nostri polonezi, cazati in camera cu noi, ne-au dat trezirea pe la 6. Se pare ca, vorbitul in soapta sau respectul somnului celorlalti, le era strain. Din camera de 12 persoane, unii deja plecasera cand ni s-a dat noua trezirea. De fapt, noi am fost ultimii care am iesit sa ne bem binemeritata cafea si sa ne energizam, asa ca de dimineata. 

Afara era racoare, dar placut. Langa cabana, doi caini se harjoneau in liniste. Nu apucasem cu o seara inainte sa mergem la chilia lui Arsenie Boca, desi imi doream acest lucru. M-am consolat, asa cum fac de fiecare data cand nu reusesc sa vizitez anumite locuri, cu ideea ca voi reveni. 

Pornim la drum, imbracati bine. Dupa nici 10 minute, ne oprim si incepem sa dam jos de pe noi. Miscarea de dimineata ne-a prins bine si nu ne mai trebuiau hainele groase. In acest traseu ne-am luat si bete, pentru ca ne ajuta sa dispersam forta necesara mersului si sa obosim  mai putin... vedem noi cum e.

Traseul de aici, spre creasta Fagarasului, este unul foarte frumos. Se merge pe o vale lina, intre doua culmi pana la o stana, unde, dupa traversarea raului Sambata, se continua cu un urcus destul de pronuntat. Ne oprim din cand in cand pentru a ne trage suflul. Zona de urcare accentuata se termina si continua pe o portiune mai lina. Soarele lumina culmea din dreapta, aruncandu-si razele peste Muchia Sambetei. In fata noastra, se intindea, din ce in ce mai aproape, Fereastra Mare a Sambetei, iar in dreapta acesteia, Fereastra Mica a Sambetei. Fereastra Mare a Sambetei se deschide intra varful Slaninei si coltul Balaceni, la altitudinea de 2188m si ofera ochilor o imagine foarte frumoasa. Este o ciudatenie legata de acest varf al Slaninei, pentru ca este un varf, cunoscut de fapt, sub patru nume: Budru, Glemea, Varful intre ferestre si/sau Slanina. Varful are 2268m.

Fereastra se deschidea in fata noastra, primitoare, invitandu-ne sa patrundem, prin ea, in minunata lume a Fagarasului. Abia asteptam sa ajungem acolo, desi urcusul pana acolo ma cam descuraja. Mi-am spus repede ca tot asa arata, si in Retezat, urcusul pana la Curmatura Bucurei pe care l-am facut fara probleme. Ajungem la poalele "ferestrei". Aici, se intinde o zona de grohotis, destul de neprimitoare, noroc ca o carare serpuia in sus, destul de abrupt, o carare presarata cu mai putine pietre decat in jur. Drumul pana sus nu a fost tocmai usor si asta, mai ales, datorita faptului ca teama a pus un pic stapanire pe mine si intrebarea suparatoare: "cum ma voi descurca la coborare pe aici" nu ma lasa in pace. In final ajungem sus, in Saua Fereastra Mare, unde vad semnul cu traseul spre cabana, pe care scria "coborare periculoasa"... era confirmarea, de care nu aveam nevoie, ca acel traseu nu este tocmai "dragut" nici la intoarcere. Ma calmez in timp; eram sus si de acolo se vedeau deja cele doua varfuri cautate. Creasta principala a Fagarasului, ce vine din dreapta, dinspre Vistea-Moldoveanu, se continua inca ceva kilometri spre est, pana la Varful Urlea (2473m), pe care il recunosti dupa forma sa de piramida. Aici, creasta isi schimba brusc directia spre sud, urmand ca apoi dupa aproximativ 2km, la Varful Fundul Bandei (2454m) sa revina spre directia estica.

Din fereastra, pe partea cealalta a vaii glaciare Bandea ce se deschidea in fata noastra, se vad cele doua varfuri tinta. Pana acolo, cararea noastra serpuia, aproape mereu, pe curba de nivel, de-a lungul mai multor culmi si inconjurand toata valea. Caldarea Glaciara a Bandei este de o frumusete ametitoare, dar si periculoasa prin abrupturile sale. Se spune ca iarna se produc aici cele mai salbatice avalanse din Romania, iar vara nu este de dorit sa te prinda ploaia pe acolo.

Odata ajunsi in fereastra, ne-am intalnit cu un mic grup, care isi petrecuse noaptea la cort acolo... probabil erau cei a caror lumini le vazusem pe creasta, cu o noapte inainte, pe cand stateam la focul de tabara. Ii salutam si ne vedem de drum. Peisajul nu se prea schimba in fata noastra. Ni se mai deschidea, din cand in cand, la momentul in care ajungeam pe o muchie, un hau pe partea stanga, si, undeva departe, se vedea marea intindere de campie, de fapt podisul Transilvaniei care se intindea pana in zare. Dupa cheia Bandei, ne uitam in spate si vedem, in toata splendoarea sa, duetul formidabil format din Vistea si Moldoveanu. Era foarte senin si cele doua varfuri se vedeau clar. Mi se parea ca sunt mai aproape decat tinta noastra din acea zi. Niciodata nu mai fusesem asa de aproape de cei doi. Oameni, foarte multi, colindau acele inaltimi, spre deosebire de traseul nostru, care nu mai era strabatut de nimeni... de fapt pe langa grupul intalnit in ferestra si care a continuat pe acelasi drum cu noi pana la Urlea, ne-am mai intalnit doar cu doi tineri... in rest nimic.

Da, traseul este usor, nu presupune efort sa urci, sa te cateri, dar nu se mai sfarseste. Ajungem si la Curmatura Mogosului (2344m) dupa care creasta se indreapta spre sud. Acum mergem si in dreapta ne insotesc, cu privirea, cei doi "magnifici"... urmatoarele destinatii, probabil ultimele din lista: Vistea si Moldoveanu. Pe partea cealalta a crestei, ni se arata un lac frumos, care sta linistit in caldarea sa, cumva in lateralul vaii, de o culoare verde smarald... lacul Urlea. Imi venea sa cobor sa ma arunc in acel lac pentru a ma racori. Am uitat sa mentionez, ca a fost cea mai calduroasa zi din cate colindasem pana atunci pe munte si s-a dovedit a fi cea mai calduroasa zi din toate traseele.

Ajungem la urmatoarea schimbare de directie a crestei, in dreptul varfului Fundul Bandei, de unde traseul nostru se desparte de cel care ducea la Curmatura Zarnei. Anul acesta insa, traseul nostru nu a mai fost marcat, am cautat in zadar semne, nu am gasit decat ceva care parea sa fi fost un semn. Norocul nostru era ca stiam unde sunt cele doua varfuri si ne-am orientat singuri pentru a ajunge acolo. Am continuat in dreapta, a urmat un urcus nu foarte dificil si am ajuns. Desi Varful Dara era primul pe traseu, l-am ocolit pentru a ajunge intai pe Hartopul Darei, care este mai inalt si abia apoi ne-am intors pe Dara. Varful Hartopul Darei are 2506m, iar Varful Dara are 2501m. Am petrecut o vreme pe cele doua varfuri, privind in toate zarile. Ambele varfuri sunt marcate doar prin momai de pietre, la a caror inaltime am contribuit si noi bucurosi. Fiind o zi fara nori, muntii se vedeau in toata splendoarea lor, pana departe la Negoiu. Am revazut cu mare drag pe gemenii Caltun si Lespezi, Vanatoarea lui Buteanu ... prima aventura a verii si am masurat indelung pe Moldoveanu si pe Vistea, de care aveam o oarecare temere, desi, la un moment dat, m-am simtit pregatita pentru ei. Pe cealalta parte se vedeau Muntii Iezer-Papusa, munti pe care nu i-am vizitat pana acum, dar si Bucegii si Piatra Craiului in departare. Ce mai, o panorama incredibila...

Creasta Urlea - Dara este cu totul deosebita de celelalte creste din vestul Fagarasului. Ai spune ca nici nu mai esti in Fagaras. Ea face trecerea de la stanca la iarba, de la zona glaciara, plina de pravalisuri si abrupturi, la zona mai linistita, cu plaiuri mai line, desi tot masive. Asprimea muntilor Fagaras a disparut si culmi pline de pasuni unduitoare isi fac loc.

Intoarcerea a fost la fel de lunga. Pe masura ce ne apropiam de Fereastra Sambetei, imi reveneau temerile cu privire la coborare. Ne-am mai odihnit o data in fereastra si apoi am pornit spre vale. Nu m-a dezamagit coborarea, a fost asa cum ma asteptam: chinuitoare. Am coborat cu atentia la maxim, incordata, spunand rugaciuni. Mi-a fost frica pentru mine, dar si pentru ceilalti, desi ei nu se plangeau, dar imi inchipuiam ca ii chinuie si pe ei, aveam suferinzi de genunchi printre noi si asta nu ne-a facut viata prea usoara. Mi-am jurat ca nu voi mai face acel traseu.... insa acum, mai linistita si experimentata spun ca "ma mai gandesc".

Am revenit la masina pe acelasi traseu: am mers pana la Cabana Valea Sambetei, am coborat pe Valea Sambetei pana la Cabana Floarea Reginei. Am ajuns acasa tarziu, in noapte.

A fost un traseu frumos pana la urma, desi lung si obositor. Muntii Fagaras ni s-au aratat cu o generozitate cum mai rar am intalnit, reusind cu aceasta ocazie, sa ii cuprindem dintr-o privire, desi, se stie, este un lant muntos destul de lung.

Voi face si o scurta prezentare a traseului, cu timpii parcursi, pentru cei care, asa cum eram noi la inceputul verii, isi doresc sa ajunga acolo si nu gasesc documentatie.

Am plecat din Bucurestui pe DN1 pana la Sambata de Jos, dupa care ne-am indreptat spre Samabata de Sus, am continuat catre Statiunea Climaterica Sambata si apoi, pe drum forestier, pana la Cabana Floarea Reginei. Se poate merge cu masina si mai departe, insa am fost sfatuiti sa nu facem asta. Pe jos, de la Cabana Floarea Reginei pana la capatul drumului forestier, am mers foarte lejer, aproximativ o ora, dupa care drumul pana la Cabana Valea Sambetei se continua prin padure inca o ora. Se merge pe triunghi rosu.

De la Cabana Valea Sambetei am mers pana la intersectia cu traseul spre Cheia Bandei (2383m), o ora si 10 minute. De aici se poate continua spre creasta, fie spre Cheia Bandei 1 ora si jumatate, traseu cu cerc rosu, fie prin Fereastra Mare a Sambetei inca o ora, traseu cu triunghi rosu. De la Fereastra Mare a Sambetei pana la Varful Dara am mers 3 ore pe traseu marcat cu linie rosie, iar de la Varful Cheia Bandei pe trasu nemarcat spre dreapta, adica vest. In total, cu tot cu pauzele de pe trasu, am ajuns de la Cabana Valea Sambetei - la Varful Dara in 5 ore si 20 min. Cele doua varfuri sunt foarte apropiate, 5 minute distanta dintre ele.

Intoarcerea fost de la Varful Hartopul Darei pana la Cabana Floarea Reginei prin Fereastra Mare a Sambetei de  6 ore si jumatate.

A fost o placere sa fiu pe munti, in Romania!

View Larger Map

O noapte minunata in munti

Peregrinarile prin munti mi-au adus multa fericire, m-au invatat multe lectii si mi-au oferit momente de neuitat. 

Am tinut neaparat sa povestesc de acea seara de vara din Muntii Fagaras, petrecuta la Cabana Valea Sambetei, pentru ca mi-a lasat o amintire placuta si pentru ca am intalnit oameni speciali, cum mai rar gasesti in lumea de azi.

Am ajuns in Sambata de Sus pe la orele pranzului, dar am mers mai departe la cabana Floarea Reginei unde am mancat cel mai bun pastrav... dar ce spun eu aici... era a doua oara cand mancam pastrav in viata mea. Dupa aceea, am inceput traseul spre Cabana Valea Sambetei. Am ajuns acolo fara graba. Pe drum am povestit pe indelete si am admirat zona destul de salbatica. Am ramas placut impresionati de frumusetea Ferestrei Mari a Sambetei, care la un moment dat, aproape de cabana, ni s-a aratat privirii in toata splendoarea sa. Se deschidea larg in fata noastra si ne invita sa patrundem in lumea ametitoare a muntilor Fagaras. Suna tentant, dar abia a doua zi urma sa ne indreptam intr-acolo.

Ajungem la cabana cu putin inainte de a se intuneca. Eram linistiti din punctul de vedere al cazarii: sunasem inainte si rezervasem 4 locuri intr-o camera de 6. Nu ne prea convenea, insa trebuia sa dormim undeva. Ajunsi la cabana, ce sa vezi, aveau locuri doar intr-o camera de 12 persoane...ce ironie. Camera era intunecata, mirositoare, cu paturi inghesuite si neprimitoare. Cheia o avea un polonez care nu stia engleza si care ne-a prezentat paturile libere. Incepuse sa se intunece, iar noi nu ne facusem planul pentru a doua zi, asa ca am ales repede paturile si am iesit la aer. 

In fata cabanei erau 2 grupuri: unul format din polonezi, oameni de munte pasionati in ceea ce povesteau si cam galagiosi, si un grup pasnic, ce statea in jurul unui foc, unde se canta la chitara. Am ales o masa din lateralul cabanei, o masa doar pentru noi, unde ne-am facut planurile pentru a doua zi. Cand  am terminat cu planificarea si noaptea a venit, ne-am apropiat de foc si de chitare. Ce imagine placuta... foc de tabara... nu mai statusem in jurul focului cu prieteni de multa vreme. Odata, de mult, facusem un foc intr-o poiana unde am stat si am cantat, fara chitara, cantece de munte, citind versurile de pe net, pana am inghetat si ne-a prins oboseala. A fost frumos, astfel de momente sunt pretioase si devin destul de rare, dar ma bucur ca le-am trait.

Temperatura scadea din ce in ce mai mult, asa ca ne-am apropiat si mai mult de foc. Acolo, doi baieti cu chitare, cantau pe rand cantece de munte si nu numai. Vocea lor minunata se ridica spre ceruri, intai colinda muntii din jur si apoi se pierdea in Calea Lactee care se intindea deasupra noastra. Erau cantece vesele, cantece de munte, dar si cantece de suflet. Unele din ele m-au pus pe ganduri... m-au facut sa reflectez la lucruri la care nu mai avusesem timp sa ma gandesc, m-au facut sa-mi pun intrebari pe care nu mai indraznisem de mult sa mi le pun... Am ridicat privirea spre cer si acolo am intalnit nemarginirea cerului... un cer cum nu mai vazusem de foarte multa vreme pentru ca in oras nu mai ai ocazia asta.  O parte din cantece le mai auzisem si le fredonam cu placere alaturi de cei doi. A fost o incantare. La un moment dat, sus pe creasta s-au vazut lumini.... erau turisti acolo sus, care innoptasera pe creasta... mi s-a incretit pielea pe mine la acest gand.

A fost o seara deosebita. Ne-am dus la un moment la culcare cu mare greutate, pentru ca atmosfera era minunata. Aveam o stare de spirit cum nu mai avusesem demult. Unul din cei doi cantareti, cel mai experimentat, nu ne-a spus numele, insa ne-a povestit de proiectul sau alaturi de alti tineri, iubitori de cultura si originali, care au infiintat "Asociatia Culturala Dacia Folk". L-am gasit repede pe net pe tanarul Adrian care ne-a incantat cu vocea lui si a transformat o seara, posibil normala, intr-una deosebita. Ii multumesc pe aceasta cale.

Am tinut in mod deosebit sa povestesc de aceasta seara pentru ca, fara televizoare, internet, iphone, boxe am reusit sa ma simt bine, sa ma distrez. Nu a contat nici camera neprimitoare si friguroasa, nici vecinii necizelati. Iata o alta latura a muntelui care nu este la indemana oricui. Mi-a placut sa fiu turist in Romania!

Cascada Rachitele

Cu un an in urma ajunsesem in zona Clujului, dar mai mult in fuga si nu am avut timp suficient sa vizitam imprejurimile. Asa ca ramasese deschisa pe lista de vizitat cascada Rachitele. Nu ma gandisem ca va trece doar un an pana sa revin in aceasta zona, dar iata-ma.

Cu harta in mana, ne facem drum dinspre Cluj spre Huedin, adica aproape 51 km, dupa care continuam spre Rachitele inca 26 de km pe un drum asfaltat, ce serpuieste printr-o zona colinara superba. In satul Rachitele, la un moment dat, aproape de carciuma din sat gasim semnul ce ne arata continuarea drumului spre casacada. Era amiaza si la carciuma, doua "cucoane" stateau la o masa, la umbra, cu cate o bere in mana si povesteau foarte vesele de-ale lor. "Ce viata mai este si asta..." imi spun zambind. 

De aici din sat, trecem pe un podet raul si continuam inca 3 km pe un drum forestier ce serpuieste pe valea Stanciului pana ajungem la intrarea in zona de conservare speciala a Parcului Natural Apuseni, loc de unde nu mai este permis accesul cu masina. Noi am respectat aceasta limitare si am mers ultimii 2 km pana la destinatie pe jos, asta de dragul naturii si civilizatiei. Nu a fost cazul altor grupuri de turisti sau a celor care carau camioane de lemne din padurea Parcului National.

Plimbarea a fost placuta, am admirat cheile Vaii Stanciului, ne-am bucurat de razele soarelui, de locurile salbatice de pe langa rau, de gaze si fluturi, de natura in general. Fiind o zi de luni, nu am gasit foarte multi turisti la cascada, spre bucuria noastra, astfel avand posibilitatea sa o pozam si sa o admiram in liniste. Am asteptat cuminti ca ceilalti turisti sa se pozeze in toate felurile posibile la cascada, pana ne-a venit si noua randul. Cascada este de o frumusete deosebita, avand forma de voal de mireasa... nu degeaba este cunoscuta si sub numele de Cascada Valul Miresii. Am privit caderea de apa minute in sir, bucurandu-ma de spectacolul pe care il oferea.

Caderea de apa este in 3 trepte de cate 5m, 8m si respectiv 34 m inaltime, cel putin asa scria pe semnul spre cascada din Rachitele. Noi am putut vedea doar doua din caderile de apa, prima cadere fiind vizibila doar de undeva de sus. De asemenea pe acel semn se preciza ca la baza caderii este o marmita (o scobitura in roca) de 5 m diametru care imprastie apa, dandu-i apei care curge acea forma de voal. Cascada se afla in partea estica a Muntilor Vladeasa, Apuseni, pe raul Valea Seaca, afluent al raului Rachitele si este la 1000 m altitudine. 

De aceasta cascada se leaga si o legenda care spune ca "demult, o mireasa a cazut de pe stancile abrupte din zona unde este cascada, iar voalul a ramas agatat de stanci. Nuntasii s-au oprit si au inceput sa planga, formandu-se astfel cascada." 

Ma alatur si eu celor care sustin ca aceasta cascada se numara printre cele mai frumoase cascade din Romania si mai adaug ca e frumos sa fii turist in Romania!

View Larger Map

Varful Lespezi si Varful Cornul Caltunului

Perseverand in atingerea pe rand a celor mai inalte culmi din Romania, am hotarat sa mergem in vizita la cei doi gemeni ai Muntilor Fagaras: varfurile Lespezi (2517m) si Cornul Caltunului (2510m).

Am verificat pe indelete care ar fi traseele si am constatat ca informatiile sunt destul de putine, deoarece nu multa lume isi propune sa ajunga pe aceste doua varfuri. Nu m-am intrebat nici o clipa de ce, am presupus doar ca din cauza ca nu sunt in top 3.

La cele doua varfuri se poate ajunge de la Balea Lac, pe un drum destul de lung, care coincide cu traseul spre Varful Negoiu pana la Lacul Caltun, dupa care traseele se despart. Am gasit insa un alt traseu care era mai scurt. Plecarea era de la cabana Piscul Negru, mers aproximativ 4 ore pana la Varful Lespezi si apoi o ora pana la Varful Caltun. In plus daca plecam dis de dimineata, aveam timp sa facem inca 3 ore pana la Varful Negoiu. Ce mai visam sa facem 3 varfuri intr-o zi...

Asa ca intr-o dimineata frumoasa de vara, ne trezim devreme si pornim spre Piscul Negru. Aici parcam masina, cautam semnele pentru traseu si pornim la drum, nu inainte insa de a ne imprieteni cu un cal frumos care pastea linistit in mijlocul cararii ce ducea in padure si care ne-a urat "drum bun" cu o serie de nechezaturi, inainte ca noi sa ne afundam in padure. La marginea padurii se vede intrarea intr-o mina abandonata, din care curge un rau contaminat, nepotabil, deci mare grija. Nu am inceput bine traseul si a inceput urcusul, urcus prin padure, printre copaci, pe carari abrupte, printre crengi cazute si frunze uscate din toamna trecuta. Era dimineata si aveam energie din plin, dar si asa acest urcus ne-a chinuit un pic. Ne obisnuim cu situatia, gandindu-ne ca vom avea parte si de portiuni mai usoare unde ne vom trage rasuflarea. Mergem asa, prin padure aproape 45 de minute, dupa care iesim in golul alpin. In fata noastra se inaltau culmi inverzite care urcau pana la cer. Ele se uneau intr-o vale destul de adanca unde curgea un firisor de apa. Pe o parte a vaii, pe Piciorul Lespezilor pasteau niste oi, iar pe cealalta parte, pe muntele Podeanu, niste cai frumosi isi faceau siesta. Frumos... Ne uitam inainte sa vedem daca se vede destinatia finala. Ne cam dam cu parerea care este varful Lespezi si unde o fi varful Negoiu, fara insa a fi siguri de ceva. A fost placerea noastra sa ne dam cu presupusul inainte de a mege mai departe, pe langa stana drumului ce ducea pe munte. Urcarea continua si dadea impresia ca nu are de gand sa se opreasca. Ma uit in fata cu speranta ca va urma macar o coborare sau macar o zona plata, dar nimic. Urcam in continuu. La un moment dat, panta devine mai lina. Picioarele mele se bucura de noua senzatie. Ridic privirea si vad in fata o culme ce urca continuu pana dincolo de nori. Partea vizibila spre noi a acestei culmi este formata dintr-o mare stanca, destul de neteda, avand aspect de lespede... de aici poate si numele varfului. Cineva spune ca acolo, in acei nori, este Varful Lespezi. "Iara ne dam cu parerea", imi spun. Continuam urcarea, care devine din ce in ce mai abrupta. Drumul ducea, intr-adevar, spre acea culme din nori. Din cand in cand, norii se dadeau la o parte si dezgoleau partea stancoasa a versantului si varful indepartat. Ma uitam spre acea inaltime, de-a lungul acelui urcus neincetat si necrutator si ma intrebam a mia oara: "Ce imi trebuie mie sa urc pe munti?".... aveam sa imi raspund peste cateva ore. In acele momente de urcurs, oboseala, soarele care ne cocea, vantul care din timp in timp ne batea, toate acestea se impleteau intr-un mod neplacut si dadeau o dulce senzatie de epuizare fizica si psihica, dar am perseverat, am depasit toate intrebarile existentiale pentu a ajunge sus. Dupa 3 ore si 40 minuate am ajuns sus, pe varful Lespezi, de unde s-ar fi putut vedea toata creasta Fagarasului si Varful Negoiu atat de maiestuos... daca nu era ceata. Ne-am luat masa, fiecare pe stanca sa si daca nu ma insel, in tacere. Dupa masa, energizati, am putut sa ne bucuram de faptul ca eram pe varf, asa ca ne-am facut poze cu steaua rasturnata de acolo, cu semnul care scria numele si inaltimea varfului, am mai zabovit un pic pe acolo povestind. Recunosc ca eram un pic dezamagiti de ceata care ne inconjura si ne ascundea totul. Deodata aud un tipat: "uite Caltun, uite Caltun!"; ceata s-a ridicat un pic cat sa vedem ca o fantoma, urmatorul target, varful Cornul Caltunului, care se afisa in fata noastra in toata maretia sa, cu muchiile sale colturoase, facut doar din stanci gri. Ceata ne-a invaluit din nou.

Odihniti si energizati, pornim mai departe dupa semne, insa le-am pierdut foarte repede. Ne-am imprastiat un pic printre pietre in cautarea unei cai care sa duca pe directia dorita. Nu prea erau multe optiuni, insa in final am gasit calea. Aceasta trecea printr-un horn pe care trebuia sa ircam si in partea lui superioara sa il traversam, dupa care printre stanci si apoi pe marginea haului spre varf. Nu stiu ce mi-a dat putere sa merg pe acest traseu, sa imi depasesc temerile, sa stau agatata pe stanci, sa ma strecor si sa urc pe stancile ce formau traseul spre varful Cornul Caltunului. Aici am gasit o serie de "momai", adica movilite facute din pietre, de inaltimi de peste 1 m, care marcau varful. Mare mi-a fost satisfactia sa ajung acolo si sa primesc si felicitarile incurajatoare de la cei care aveau o banuiala ce ar fi putut fi in mintea mea pe aceasta portiune de traseu. Nici aici ceata nu ne-a lasat sa vedem ce este in jur, insa nici nu mai conta. Provocarea depasita a fost suficienta, asa ca veseli ne-am adus contributia la cresterea momailor punand fiecare cate o piatra deaspra celor existente si apoi ne-am hotarat sa ne intoarcem pe Lespezi. Pana sa plecam, cat inca eram pe marginea haului, am avut marea surpriza sa se ridice iara ceata si sa ni se arate, undeva jos, foarte jos, cam 400m mai jos, minunatul lac Caltun. Abia acum, vazand zidul de stanca ce cobora abrupt asa de mult, am avut o senzatie accentuata de disconfort sa stau acolo pe margine, asa ca am grabit pasul sa ajung la ceva ce numeam eu "mai sigur". Acolo am reusit si eu sa stau linistita si sa admir privelistea, pana ce a navalit ceata din nou.

Ne-am regrupat pe pajistea dinainte de urcarea spre Lespezi sa decidem daca mergem mai departe spre Negoiu sau nu. Prognoza meteo spunea ca in 3 ore va incepe ploaia, asa ca nu prea aveam timp sa ne continuam traseul spre Negoiu si am decis intoarcerea in siguranta la locul de odihna si refacere. Am urcat din nou pe varful Lespezi, unde am avut marea surpriza sa se insenineze pret de mai multe minute si am putut sa ne bucuram ca niste copii de cele ce ni se aratau in fata: lacul Caltun sclipind in soare, varful Cornul Caltunului care avea acum alti musafiri, varful Negoiu a carui dezgolire a produs multa bucurie celor care erau pe el si multe altele. Am stat aici minute in sir, nesaturandu-ne sa privim in jur. Atunci mi-am raspuns cu adevarat la intrebarea de pe traseu: satisfactia de a fi aici sus, depasind propriile limite, traind aceasta aventura pana la capat, acestea sunt o parte din motivele care ma fac sa tot merg spre inaltimi.

Urcarea a fost o mare provocare, insa nici coborarea nu a fost o floare la ureche. Coborarea nu te oboseste prea mult la respiratie, dar presiunea pe care o pune pe articulatii si picioare in general, te poate face sa te tarai pana ajungi jos. Nu e de mirare ca articulatiile unora dintre noi au avut de suferit.  La coborare am admirat in toata splendoarea ei creasta Piscul Negru care se intindea in fata noastra de la stanga la dreapta, cu unduirile pasunilor sale domoale si netede. Tot acum avem timp sa admiram caldarea Paltinului su saua Paltinului in departare, sa vedem portiune din Transfagarasan, precum si lacul Vidrarul abia distingandu-se in zare. Distingem in departare Varful Moldoveanu cu Vistea si Varful Vanatarea lui Buteanu si Capra. Pe tot drumul de coborare ne miram de cat am urcat si ce avem de coborat.

Seara, la cabana, abia mergeam... cred ca eram de-a dreptul comici cu mersul nostru leganat, dar cu vise mari pentru zilele urmatoare.


Acum gandindu-ma la acest traseu imi dau seama de ce nu am gasit informatii diverse cu trasee spre aceste doua varfuri, nefiind multi cei care se aventureaza pe aceste creste. Unul din motivele pentru care nu este facut acest traseu, este ca este in afara crestei principale turistice din Fagaras, iar celalalt motiv este dificultatea traseului.

Unele guri sustin ca traseul spre cele doua varfuri este cel mai greu accesibil dintre toate traseele spre varfurile de peste 2500m, dar noi nu le mai credem...

Detalii traseu:
Piscul Negru - stana - Varful Lespezi (pe piciorul Lespezi) - 3 ore si 40 minute
Varful Lespezi - Varful Caltun (prin horn)- 50 minute
Varful Lespezi - Piscul Negru (pe piciorul Lespeci) - 2 ore si 30 min
Prima parte a traseului este cu cruce galbena (care duce la saua Podeanu), dupa care se desparte si mergem pe punct rosu.

Vizualizare hartă mărită

Biserica fortificata de la Viscri

Azi am calatorit in timp, pornind dintr-un loc unde am vrut sa merg pentru ca toata lumea il lauda. Am plecat cu inima un pic indoita. In batrani este o vorba: „la locul laudat sa nu te duci cu sacul”... asa ca nu am mers cu asteptari prea mari, dar locul acesta a reusit sa ma transpuna in vremuri trecute, linistite, senine... in acea liniste a satului vechi de acum cateva sute de ani... unde timpul parca este suspendat, stand si el sa se bucure de frumusetile si serenitatea locului. Nu este de mirare ca acest loc a fost placut atat de mult si luat sub aripa sa de printul Charles.

Din DN1, in dreptul localitatii Rupea, cam la 65 km de Brasov, am pornit pe o straduta laturalnica din partea stanga cum vii de la Brasov. Se mai poate ajunge in acest sat de la Bunesti, comuna aflata la 83 km de Brasov si la 35 km de Sighisoara, dupa un drum de 8.5 km. Drumul de la Rupea pe care am pornit noi serpuieste multa vreme printre coline pline de pasune si din cand in cand de padurici tinere. La un moment dat, drumul asfaltat se termina. Mergem mai departe pe acest drum, printre fanetele si pasunile localnicilor, aproximativ 7 km pana in satul Viscri. Aici, de o parte si de alta a drumului sunt case cu specific sasesti, cu porti si garduri inalte, foarte apropiate una de alta, varuite in diverse culori placute ochiului. Multe din aceste case au fost reconditionate pastrandu-se forma originala, folosind materiale identice cu cele originale si folosind aceleasi metode de constructie, toate cu sprijinul fundatiei Mihai Eminescu patronata de printul Charles. Inaintam cu ochii de o parte si de alta a drumului, admirand casele, pana la biserica fortificata din localitate. Spre biserica se ajunge pe o alee pietruita ce inainteaza printr-o curte plina de copaci. Serenitatea te cuprinde de cum pui piciorul in aceasta curte. Cu fiecare pas care ne ducea mai aproape de biserica crestea in intensitate o melodie placuta cantata la orga. In sfarsit ajungem langa biserica. Intrarea se face printr-o poarta in zid, de mici dimensiuni, dupa care ne intampina o doamna foarte draguta si dupa plata taxei de intrare ne inmaneaza niste foi cu informatii despre locatie si parca se scuza ca foile sunt asa de multe.

Muzica cantata la orga continua si ne-a insotit pe aproape tot parcursul vizitei prin curtea bisericii, prin turnurile deschise publicului. Aceasta muzica ne-a facut vizita atat de speciala. Cel care canta era sotul doamnei care ne-a intampinat la intrare si canta din placere, in aceasta zi de duminica de vara. In cadrul complexului este amenajat si un mic muzeu, unde sunt colectate obiecte folosite in vechime de locuitorii acestui loc. Gasim aici colectii de straie populare, de vase vechi, bani, mobilier, unelte si cate si mai cate. Dat fiind ca in copilarie verile mi le petreceam la bunici si aici am intrat adesea in contact cu astfel de obiecte vechi, atat unelte cat si gospodaresti, pe care odinioara bunica le folosea in mod curent, colectiile mi-au adus aminte de copilarie. Mi-a placut foarte mult ca, din loc in loc, pe pereti, se vorbea de diverse traditii si obiceiuri ale locului.

Vecinatatea de exemplu era modul lor de organizare. Toate familiile ce locuiau pe o strada formau o vecinatate. Aceste familii erau conduse de un „parinte al vecinatatii” ales pe 2 ani dintre barbatii insurati ai vecinatatii si avea responsabilitatea sa se ocupe de organizarea si supravegherea treburilor ce trebuiau facute de membrii vecinatatii. Tot istoricul vecinatatii se nota pe hartie, iar aceste documente se pastrau in „lada vecinatatii”.

Ziua impacarii era ziua de marti dinainte de ziua de Paste, iar in aceasta zi se plateau amenzile pentru obligatiile neefectuate in cadrul comunitatii, se planificau urmatoarele activitati pe tot anul si se facea un raport de gestiune de care erau anuntati toti membrii vecinatatii.

Si mai sunt si alte obiceiuri care reglementau foarte bine activitatile comune pentru ca intreaga comunitate sa functioneze cat mai bine si membrii sa fie cu totii multumiti, acel gen de reguli care acum sunt considerate ingradire a libertatii, dar care aduceau de fapt ordine si egalitate in cadrul comunitatii. Acestea erau regulile dupa care sasii convietuiau si se organizau atat de bine si ma intreb daca comunitatile de romani au imprumutat ceva din acest stil interesant de organizare.

Am rasfoit prezentarea primita la intrare si am aflat ca localitatea a fost prima data atestata documentar la 1400, intr-un document de plata a impozitelor. Biserica a fost prima data construita de secui la inceputul secolului al XII-lea; in 1185 a fost preluata de sasi si transformata de-a lungul timpului: s-a daramat partea de est si s-a facut un cor trapezoidal sustinut de 7 contraforturi apoi s-a construit in vest o galerie. Fortificarea bisericii s-a facut mai tarziu,  in primul sfert al secolului al XVI-lea cu sprijinul Provinciei Sibiu. Se spune ca aceasta localitate a fost mereu libera, neapartinand vreunui nobil. 

Acum biserica face parte din patrimoniu UNESCO si aici mai locuiesc 500 de oameni din care 27 de sasi. Se spune ca ar fi cea mai veche localitate din Transilvania si printre cele mai bine conservate. A fost o placere sa vizitez aceste locuri si voi reveni cu mult drag. 

View Larger Map

Calatorie spre varful Peleaga si Papusa

A fost dragoste la prima vedere... acum cativa ani cand am fost prima data in Muntii Retezat. Nu stiu ce au acesti munti insa m-au fermecat.

In lista noastra de varfuri de urcat, urmatoarele erau varful Peleaga si Papusa din Retezat, avand 2509m, respectiv 2508m. Asa ca, de sarbatoarea Rusaliilor am pornit la drum. Am rezervat acestei expeditii mai multe zile, pentru ca Retezatul nu se lasa vazut asa repede... trebuie sa iti aloci ceva timp sa ajungi in mijlocul lor. Pentru a te bucura de acesti munti cu adevarat, ma gandesc ca este foarte frumos sa mergi cu cortul si sa hoinaresti cateva zile bune. Nu a fost si cazul nostru. Ne-am cazat undeva in apropiere si a doua zi dimineata, am pornit pe la orele 7:30 spre satul Carnic, unde am lasat masina si am pornit la drum.

Aveam sufletul usor si abia asteptam sa vad daca dragostea inmugurita cu ani in urma mai era acolo. Pornim in mars fortat catre cabana Pietrele, pentru ca in fata noastra se asternea o lunga calatorie de 12-13 ore, conform calculelor initiale. Pe drum ne dam seama ca nu trebuie sa ajungem la cabana Pietrele, pentru ca inainte de a ajunge la partea din drumul spre cabana cea mai abrupta, gasim un traseu direct spre cabana Gentiana, traseu care paraseste drumul principal si continua pe carari prin padure, pe langa un rau. La cabana am zabovit mai mult decat ne propusesem pentru a bea o cafea, chiar doua, apoi ne-am continuat drumul care continua prin valea Pietrele, o vale larga, plina de jnepeni, de o deosebita frumusete. Cararea se unduia placut printre pietre si jnepeni, insotita din timp in timp raul cu acelasi nume. De o parte si de alta strajuiau culmi paralele, iar in fata departe se intrezareau culmi stancoase.

Mergeam destul de repede, pentru ca nu era diferenta mare de nivel. Ne-am si ratacit pentru o scurta perioada, prin jnepeni, dar asta doar pentru ca eu nu sunt un "cautator de semne", asa am numit eu pe cei care se pricep mai bine decat mine sa mearga dupa semne fara sa se rataceasca, adica toti cei cu care eram. La un moment dat se termina partea de drum cu jnepeni si continuam pe un platou care se termina intr-un minunat lac, limpede, in care se oglindeau crestele din jur, frumos ornat pe alocuri de smocuri de flori mari galbene. Mi-a placut foarte mult acolo... totul se imbina intr-o armonie perfecta. Am zabovit sa facem poze acestui minunat loc, dupa care am continuat drumul. Peisajul incepe sa se schimbe, traseul incepe sa urce cate un pic, cate un pic, pana ajunge destul de abrupt. Nu mi-a fost teama, stiam ca la intoarcere nu voi cobori pe acolo. Pe acest urcus catre Curmatura Bucurei, la un moment dat, norii care incepusera sa se adune de ceva vreme, au adus o mica ploicica si s-a starnit un vant rece, dar s-a rezumat la atat.

Ajungem in Curmatura Bucurei. In fata noastra, in vale, se intinde linistit lacul Bucura. Daca mergeai spre dreapta, ajungeai pe varful Bucura II si Bucura I. In acea directie, dupa culme, se vedea inconfundabilul si semetul varf Retezat, cumva cu capul in nori de aceasta data. Noi, dupa o pauza de energizare, am continuat drumul spre stanga. Cand ma gandesc ce a urmat, nu imi vine sa cred ca tot ce am simtit pana sus a fost doar ingrijorare. Traseul continua intr-un urcus continuu pe un munte format din bolovani, o foarte mare gramada de stanci, de diverse dimensiuni, puse una peste alta, pe care ne-am catarat pana sus la Varful Curmatura Bucurei (2399m). Am luat la pas fiecare piatra. Mai mergeam, ma mai opream si priveam in sus... nu se vedea unde se termina urcarea... ma uitam in jos si vedeam haul de unde veneam... dar am ajuns sus si m-am bucurat din nou ca traseul de intoarcere nu va fi pe acolo. Sus pe varf ne-am tras iara rasuflarea, ne-am regrupat si am intrebat un grup de baieti unde merg si ce spun de traseul de intoarcere prin Valea Rea. Am fost sfatuiti prieteneste sa alegem traseul spre lacul Gales, ca numele de Valea Rea nu este degeaba pus.

Continuam pe o sa ... privim in fata si vedem norii care acopereau varful Peleaga, prima tinta din acest traseu.Varful Papusa... nici nu mi-am pus intrebarea unde este in acele momente, trebuia sa ajungem intai pe cel mai inalt din ele. Continuam... traseul nu este greu... trecem pe langa coltii Pelegii unde doi alpinisti faceau escalada cred. "Fiecare cu fluturii lui", imi spun, si ma uit in fata spre varf. Nu imi dau seama cum am ajuns pana acolo, timpul zbura, gandurile mele alergau unde voiau ele, in loc sa imi faca probleme cu obisnuitele temeri. Si iata-ne sus... la 2509m. Pe varf era multa lume, a trebuit sa asteptam pentru a face pozele de rigoare, dar am petrecut timpul sa ne uitam in jur, sa admiram privelistea, sa ne odihnim si sa ne orientam pentru urmatoarea tinta. Ei da, urmatoarea tinta se ridica chiar in fata noastra. De pe varful Peleaga, cobora o vale unde era un lac, lacul Peleaga,  dupa care urma un nou urcus catre varful Papusa.

Pornim coborarea de pe Peleaga, spre saua Pelegii; o coborare destul de abrupta, pe o carare cu pietre pe care iti alunecau picioarele cu usurinta. Cu grija am reusit sa ajungem in saua ce leaga cei doi munti si pornim urcarea spre Papusa. Oboseala incepea sa isi spuna cuvantul si ma gandeam sa nu mai urcam, dar a fost doar un gand trecator. Norii deja incepeau de ceva vreme sa isi faca simtita prezenta la nivelul la care eram. Din cand in cand se auzeau tunete care ma puneau un pic in alerta. Experienta extrema pentru mine de pe varful Leaota nu m-a lasat fara urme, asa ca incepem sa marim pasul. Urcusul este destul de greu, pe o panta formata iar din pietre, dar de aceasta data erau niste stanci mai ascutite ca niste lespezi, unele din ele chiar instabile. Faptul ca ne grabeam ne facea sa ne pierdem suflu mai repede si sa ne dorim opriri mai dese, dar nu prea doream sa ne oprim pentru ca norii veneau, tunetele parca se apropiau, asa ca opririle erau destul de scurte. Ajungem in final in varf cand deodata se aude o mare plesnitura de tunet, iar din Valea Rea se vedeau nori grosi cum se roteau si amenintau sa ne impresoare. Nu am reusit sa facem decat cate o poza, pentru ca eu, inspaimantata de ce se anunta sa vina, am grabit ritmul de desfasurare a lucrurilor, din teama de a nu ne prinde o furtuna cu fulgere si trasnete pe acele stanci golase. Si acum multumesc celorlalti ca nu s-au impotrivit, probabil teama se citea pe chipul meu. Am coborat de pe varf intr-o mare viteza. Norii veneau spre noi, dar la o distanta rezonabila de noi se pierdeau... dispareau... muntele ne proteja ... era o minune. Am ajuns in saua Pelegii fara sa ne cuprinda norii. La scurt timp dupa ce am trecut de sa, in timpul coborarii spre taurile Vaii Rele, o ploaie linistita si de scurta durata a venit. Cand am ajuns jos in vale, langa tauri, nori grosi ne-au impresurat. Era ceata in jur de nu vedeam pe alocuri mai departe de 4m. La un moment dat am pierdut traseul, am orbecait un pic dupa semne si prin mlastina dintre tauri, dar nu a durat mult si baietii au demonstrat, inca o data, ce echipa buna fac si cat de bine se organizeaza si se orienteaza. Am urcat intr-o ceata foarte deasa pe saua Zanoagele Galesului dupa care am coborat spre lacul Gales. Nu am apucat sa vad acest lac in toata splendoarea lui, cu muntii din jur oglindindu-se in el, cu razele soarelui sclipind in undele lui, insa am reusit sa vad limpezimea lui.

Am urmat apoi traseul tringhi rosu care ne-a scos pe valea Galesului. Din lacul Gales porneste un rau care poarta acelasi nume si care, in vale, se uneste cu paraul Vale Rea, apoi cu paraul Pietrele si Stanisoara formand paraul Nucsoara pe care si mai in vale, inainte de Carnic, este cascada Lolaia. Traseul este lung, merge prin vai, printre jnepeni, prin padure. In genunchi aveam cu totii ace, iar in talpi dureri. Intr-un final ajungem pe drumul forestier spre Carnic. La cabana am ajuns mai mult tarandu-ne, picioarele se pare ca nu erau antrenate pentru un astfel de traseu. Ce noroc si bucurie pe noi, ca prietenii nostri dragi ne asteptau cu cina. Nu am reusit decat sa mananc, sa povestesc putin in timpul mesei, pentru ca apoi am mers direct la somn, organismul isi cerea odihna bine meritata.

Daca va intrebati ce am simtit la revederea acestor munti... ei bine, au ramas iubirea mea ... montana.

Fara romantari si alte detalii: traseul a durat in total 13 ore si 45 minuate, iar diferenta de nivel a fost de aproape 1500m.  Fragmentat avem: Carnic - cabana Gentiana 2:30 ore,  pana la lacul Pietrele inca 1 ora, pana la Curmatura Bucurei inca 45 min, pana la varful Peleaga 2 h, pana la varful Papusa 1 h, pana la lacul Gales inca 2 ore, pana la Carnic inca 3 ore. Nu am inclus pauzele care au fost inca aproape 2:30 ore.

E frumos sa fii turist in Romania!

View Larger Map

Varful Vanatoarea lui Buteanu

Anul acesta mi-am propus sa vad Romania de sus, din cele mai mari inaltimi. Ma intrebam cum s-o vedea? Anul trecut vazusem de pe Varful Omu o parte din Romania si …. ce bine m-am simtit. Am vazut pentru prima data si deocamdata unica oara, muntii Piatra Craiului mai putin pitoresti, ca sa nu spun mici.

Da, anul acesta m-am gandit... nu doar eu, ci impreuna cu persoane dragi mie, sa ne urcam pe 10 cele mai inalte varfuri montane din Romania. Am stabilit sa luam ca top ce este scris pe wikipedia, pentru ca altfel nu ne-am mai fi hotarat niciodata care este ordinea. Avem astfel in ordinea de pe “tricou”: V. Moldoveanu (2544m), V. Negoiu (2535m), V. Vistea Mare (2527m), V. Parangul Mare (2519m), V. Lespezi (2517m), V. Cornul Caltunului (2510m), V. Peleaga (2509m), V. Papusa (2508m), V. Vanatoarea lui Buteanu ( 2507m), V. Hartopul Darei (2506m).

Sa facem trasee pe 10 cele mai inalte varfuri din Romania... o nebunie, mi-am spus, dar de ce nu. Aveam inima cat un puric, dar si o naivitate crunta cand am facut acest plan. A venit primavara... incepea sa treaca primavara… Vremea nu era neaparat propice drumetiilor la munte, insa deja am inceput sa ne documentam despre trasee... care este cel mai bun, cel mai scurt, cel mai accesibil. Am uitat sa spun ca ne-am propus sa facem aceste trasee in weekend-uri, nu in concediu. Vine si ideea ca ar trebui sa facem intai "incalzirea", adica niste trasee mai scurte sa ne obisnuim cu muntele, sa ne antrenam organismul, sa vedem ce echipamente ne lipsesc. Buuuuna idee.

Muntele iti ofera multa satisfactie si implinire, insa si multe lectii. Prima lectie a fost pe Piatra Mare: perseverenta este cea care te duce mai departe. Au urmat si altele ...

Dupa antrenamente pe Piatra Mare, Ciucas, Leaota ne-am gandit ca se face vara si ca ar trebui sa incepem "the project". Varful Hartopul Darei este al 10-lea in top si trebuia sa incepem cu acesta. Traseul catre el insa este destul de lung; documentarea despre traseu insuficienta, asa ca am hotarat sa incepem cu ceva mai accesibil: Varful Vanatoarea lui Buteanu. Zis si facut. Intr-o dimineata de sambata, cand vremea se anunta buna, am plecat tinta spre Balea Lac. Pandisem de ceva vreme acest moment pentru a merge acolo. Se pare ca anul acesta vremea nu prea tine cu montaniarzii de weekend. Asa ca, gasca facuta, mergem tinta in Fagaras cu gand sa escaladam primul nostru varf din top.

La Bucuresti era soare si se anunta o zi frumoasa ... la Balea frig si ceata. Ne dam jos din masina, punem zgribuliti tot ce aveam haine in rucsac pe noi si mergem agale spre inceputul traseului. Voi face o pauza pentru unele precizari suplimentare: eu nu sunt prietena cu ploaia, cu furtuna sau cu ceata. Ploaia nu imi place, furtuna ma sperie, iar ceata pe munte ma ingrozeste. Asadar, totul era perfect pentru a NU merge pe traseu. Am zabovit la cabana, am mancat, am baut un ceai ... ne-am amuzat cum, pe un petec de zapada, niste oameni se dadeau cu skiurile pe aceasta ceata deasa. Mai bem un ceai ... timpul trecea si ceata tot acolo, insa la un moment dat, parca dadea semne ca ne va parasi.

Iesim din cabana si pornim agale pe traseu. "Mergem cat ma tine pe mine" zic eu, veriga slaba din grup. Si incet, incet, urcam pe traseul marcat cu triunghi albastru. Ceata mai pleca si ne prezenta superba imagine asupra lacului, mai venea si ne acoperea toata panorama ... si ce panorama era ... Astfel incet, incet, depasim zona de plimbare usoara si ajungem intr-o zona mai abrupta. La un moment dat incep sa ma folosesc un pic si de maini la urcare si ma gandesc cu temere la intoarcere, daca ma vor tine picioarele sa nu alunec pe acolo. Incet, incet ajungem in saua Caprei, dupa aproximativ 40 de minute... victorie. O ceata laptoasa ne ascundea orice urma de lac, de munte, de orice, asa ca ne vedem de traseu spre varful mult sperat. Incepe un nou urcus, pe cararea din partea stanga, pe traseul avand cruce albastra de aceasta data. Traseul incepe un pic pieptis dupa care, o buna bucata de vreme, pe curba de nivel. Aceasta carare traverseaza tot versantul sudic al varfului Vaiuga. Din cand in cand, ceata se dadea la o parte si ne arata lacul Capra cum tremura linistit in josul caldarii glaciare. Ceata persevera sa ne inconjoare din timp in timp si sa ne ascunda privirii privelistea din jur. Eu eram cu inima cat un purec, pentru ca ma luptam cu mine sa merg mai departe pe acea curba de nivel, care era o carare, marginita in stanga de muntele care urca abrupt, acoperit de iarba si in dreapta continuraea muntelui care cobora destul de abrupt spre lac; pe alocuri mai erau si zone cu pietris.

M-am luptat mult cu mine pe acel traseu. La un moment dat, vad in fata ca traseul se continua pe marginea haului din stanga, haul fiind valea Vaiugii, care de aici de sus parea inaccesibila, dar este doar perspectiva de vina. M-am oprit pentru o secunda probabil, am inghitit in sec si mi-am spus ca asta este, pe acolo trebuie sa continui. Nu va inchipuiti ca era cu adevarat periculos, nu era nimic riscant, totul era in mintea mea aproape terorizata de inaltimi. Trebuia doar sa fiu foarte atenta.

Pe traseu erau multe persoane, la un moment dat cararuia era plina. M-a bucurat acest lucru si mi-a dat putere: atatea alte persoane fac acest traseu, trebuie sa fac si eu. Asa ca mergem mai departe, nu stiu ce privire aveam si daca partenerii de tura si-au dat seama de temerile pe care le aveam eu. Ceata ne insotea inca. La un moment dat ajungem intr-un loc unde semnul de traseu se oprea pe niste stanci care in partea stanga se continuau cu o "trecatoare" in care trebuia sa cobori maxim 2m si la urcare erau 3-4 m. Am ignorat acesta portita si am cautat continuarea traseului in alta parte, dar nu am gasit nimic. Se pare ca traseul continua prin aceasta poarta. Tot drumul nu am facut decat sa ma lupt cu mine, sa pot merge mai departe. Ma pregatisem psihic sa merg pe ceata, sa merg pe carari marginite de abrupturi si de haurii, dar cand am vazut catarare am refuzat sa continui. Am compromis acea tura refuzand sa merg mai departe. Am simtit ca era prea mult pentru mine. Ceilalti au mers mai departe. M-am uitat cum continua, insa am refuzat sa ma uit cum incep ei traversarea portitei. Ne-am intors pe acelasi drum spre saua Caprei. Zburam, frica trecuse, scapasem de o mare grija si nu regretam decizia luata de a nu continua traseul. Am urcat apoi pe varful din dreapta seii Caprei (cum urci de la Balea Lac), adica la 2417m, pe Iezerul Caprei. Traseul este scurt, dar destul de solicitant, pentru ca urci continuu. In total, urcusul il faci in aproximativ 20 minute daca intri in ritm si continui constant. Acolo sus, ceata deja s-a retras si ni s-au aratat in toata splendoarea lor Muntii Fagaras. Intr-o parte se vedeau V. Lespezi, Cornul Caltunului si Negoiu unde erau multi oameni, in celalta parte Vanatoarea lui Buteanu si multe alte varfuri pe care nu le cunosc, iar in zare am recunoscut trapezul de neconfundat Vistea - Moldoveanu. Frumusetea peisajului si senzatia pe care o ai acolo sus sunt unice, iar cuvintele mele nu pot descrie senzatia pe care ti-o ofera privelistea ce se intinde in fata cand esti acolo sus.

Nu am regretat nici o clipa decizia luata de a nu continua traseul spre varf. Pe munte este bine sa stii cand sa te opresti. Se pune problema mereu de depasirea limitelor, dar cred ca este vorba de limitele pe care consideri ca poti sa le depasesti. Pe cele pe care nu esti pregatit sa le depasesti este bine sa nu le incerci.

M-am reintors pe acest traseu dupa o luna, dupa ce frumosul Retezat m-a fermecat si mi-a aratat ca limita mea nu era acolo unde o stiam eu, ci mai departe. Dupa traseul din Muntii Retezat am simtit ca sunt pregatita sa ma intorc si sa fac traseul spre Varful Vanatoarea lui Buteanu... si asa a fost. Am facut traseul Balea Lac pana in varf intr-o ora si 20 minute. E drept ca mi-a fost teama cand sa trec portita, insa m-am concentrat si am facut ceea ce trebuia. Mi-a fost frica in continuu pana m-am intors pe pamant sigur. Probabil voi mai merge pe acel varf, deoarece si a doua oara ceata ne-a insotit si nu ne-a eliberat vederii decat partea dinspre Transfagarasan, cealalta parte ramanand un mister.

Lectia invatata aici a fost: limitele sunt facute sa fie depasite cand simti ca esti pregatit sa le depasesti, fara a-ti lasa urme.

Am citit un pic si despre numele acestui varf de munte si se spune ca aceste culmi nu au capatat numele actuale de multa vreme. Numele varfurilor au fost date dupa ciobanii care luasera fiecare teritoriu pentru pasunatul oilor. Se spune ca numele initial al acestui varf este Vanatarea lui Buteanu, Buteanu fiind numele ciobanului care isi pasuna oile in aceasta zona, iar vanatare reprezentand o denumire veche a unor stanci inalte, de culoare vinetie sau o descriere a unei pasuni cu pietre, nu prea potrivite pentru pasunatul oilor, dar, cum aceste pietre vinetii contin si sare, acestea prezentau interes pentru oieri. Numele de vanatoare apare in documente abia de la 1954 si se presupune ca s-a modificat datorita pierderii semnificatiei originale si a comoditatii celor care au cartografiat zona.

Romania este frumoasa de la inaltime, va invit si pe voi sa o vedeti.

View Larger Map