luni, 25 martie 2013

Cetatea Slimnic


Intr-o zi frumoasa de vara, parasim cu mare greutate orasul Sibiu, unde petrecusem momente extrem de placute, pentru a cerceta alte zari, alte frumuseti, alte istorii. Pornim spre nord, pe DN14, pe drumul ce duce spre Medias. M-am documentat anterior asupra zonei si am gasit o cetate de care nu mai auzisem si care nu era departe de Sibiu, aproximtiv 18 km.

Ajungem in localitate, cercetam nerabdatori orizonturile si iata ca la un moment dat, pe partea dreapta, pe culmea unui deal se vad zidurile cetatii. Cetatea nu este renovata de ceva vreme, din ea se pastreaza ziduri goale de caramida sangerie. 

Urcam colina. La cetate cautam o poarta sa intram, o gasim, dar era inchisa. Am avut o scurta parere de rau ca nu se poate vizita, pana cand incercam poarta si constatam ca este descuiata. Ne intampina cu o vioiciune incredibila un copilandru de 10 ani, care ne spune de taxa de intrare si ca ne va fi ghid in cetate. Ne uitam unul la altul surprinsi. Mai auzisem de locatii in care ghidul este un copil, insa noi nu experimentasem acest lucru. Baietelul ne duce la un capat al cetatii si incepe sa duruie povestea cetatii, dand din maini, rotindu-le, tradandu-si astfel emotia. Am incercat sa il punem in dificultate cu intrebari, dar a facut fata cu succes raspunzand simplu si zambind.

Ne-a spus cand a fost construita cetatea, ca ea a fost construita pentru a apara satul si zona de atacurile dusmanilor, ne-a povestit de biserica neterminata din cadrul cetatii, de faptul ca a fost luata caramida bisericii neterminata si folisita pentru a se construi alte ziduri in cetate. Interiorul cetatii era impartit in doua de un zid, care aminteste mai degraba de apeductele romane, decat de ziduri medievale. Ne-a dus mai departe spre zona unde erau camerele de locuit; una din camere numita "temnita impacarii" sau "camera divorturilor" avea ca scop impacarea cuplurilor casatorite, care se certau si nu se mai intelegeau. Acestia erau inchisi pentru 3 zile in aceasta camera care era dotata cu cate o singura lingura, farfurie, masa si un singur pat, toate din lemn, pentru ca cei doi sa invete iara sa isi imparta lucrurile, sa se accepte unii pe altii fara prezenta straina. Aveau, astfel, sansa sa isi rezolve problemele. Dupa acest test, daca cei doi nu se impacau, mergeau la episcop unde li se mai dadeau 7 zile si daca nici dupa aceasta perioada nu se impacau, se accepta despartirea. "Acest lucru nu s-a intamplat niciodata", ne-a spus micutul. Continuam calatoria pana la turnul bisericii care acum este clopotnita. Ni se permite accesul in clopotnita, sa urcam pana sus, la ultimul nivel, si sa admiram panorama locului. Urcam pe niste scari din lemn abrupte si intunecoase, eu mai  incet, pentru ca sunt tematoare de fel. Oprim la fiecare nivel si privim pe ferestre sa admiram privelistea. Ajungem in final sus, unde stateau atarnate 3 clopote care inca mai erau folosite. Tabaram fiecare la cate o fereastra, ne mutam din una in alta si privim cu nesat in zari. Fiind pe varful culmii, la picioarele noastre se intindea tot satul si se vedea pana departe.

Cum stateam acolo si povesteam, au urcat si parintii baiatului in clopotnita: era ora la care se trageau clopotele. Zilnic, ora de ora, acestia trebuiau sa urce aici si sa traga clopotele. Avand acest rol in comunitate, de a trage clopotele la fiecare ora, a trebuit sa se mute in cetate, de aceea in curte am vazut rufe intinse, antene de televizor prinse de ziduri si vita de vie ingrijita. Dam sa coboram, insa ni s-a spus ca putem sa mai ramanem. Si iata ca, la mai putin de 2m de urechile noastre, incep cele 3 clopote cantarea. Sunetul era asurzitor, asa ca am incercat sa diminuam disconfortul scotand capul pe una din ferestre. Incetul cu incetul, urechile incep sa se obisnuiasca cu dangatul. Si mai mult, sunetele clopotelor au inceput sa se uneasca intr-o melodie profunda, trista, tanguitoare de bucium. Aici am auzit prima data, dincolo de sunetul clopotelor, cantecul trist al plaiului romanesc. Pentru mine a fost revelator.

Coboram din clopotnita ganditori, mai pozam zidurile, dupa care iesim din cetate pentru turul de onoare. De obicei, facem inconjurul cladirilor pe care le vizitam, pentru a nu pierde din vedere nimic. In partea exterioara zidurile se mentineau destul de bine, sprijinindu-se pe contraforturi construite in trepte.

Citind apoi despre cetate, aflu ca cetatea este cunoscuta si cu numele de Cetatea Stolsenburg (Cetatea Mandra), ca in acea zona, pe vremuri, langa cetate era un codru si ca cetatea, din cand in cand, adapostea haiducii zonei. Dar mai ales, aflu ca istoria cetatii a fost foarte tumultuoasa, fiind cucerita de-a lungul timpului de unguri, asediata de turci, incendiata de curuti. A rezistat peste ani, fiind in subordinea cetatii Sibiului si a satului Slimnic, a rezistat pana in zilele noastre desi din secolul XVIII a fost lasata in paragina.

Cetatea este atestata documentar ca datand din 1282 si a fost construita la marginea scaunului Sibiului si scaunului Mediasului, avand menirea de a apara cetatile de atacurile dusmanilor. Se spune ca initial constructia era de dimensiuni mai mici, facuta din piatra bruta si abia apoi, in secolul al XV-lea s-a construit cetatea actuala, din caramida, cu fortificatii mai puternice, cu gurile de aruncat pacura si contraforturi. Actualul turn de aparare se pare ca a fost o capela gotica. Acest turn are construit, in partea superioara, pe unul din colturi, coltul dinspre nord vest, un mic turnulet. In ziua vizitei nici nu l-am observat, iar acum o luna, intr-o vizita in alta cetate minunata, am aflat povestea acestor turnulete. Voi detalia alta data aceasta poveste, dar ce pot sa spun acum, este ca, existenta acelui turnulet, construit in pozitia respectiva, spunea tuturor celor care veneau in cetate, ca acea cetate are dreptul la jurisdictie proprie. De aceea putea exista in aceasta cetate acea camera a divorturilor, de care povesteam mai sus.

Am plecat de acolo incantati de cele descoperite, catre urmatoarea destinatie, care nu a intarziat sa apara, desi nu a fost planificata: biserica fortificata de la Axente Sever.

De aceea este frumos sa fii turist in Romania!



View Larger Map

vineri, 15 martie 2013

Calatoria spre Focul Viu

Intr-o primavara, cred ca acum 3 ani, ne-am hotarat sa mergem in zona Buzaului sa vedem Focul Viu. In acea zona Buzau se petrece acest fenomen deosebit, asa ca am pornit la drum. Calatorie a fost foarte interesanta si plina de aventuri.

Am pornit de dimineata spre Buzau cu gand sa mai vizitam si alte locuri prin imprejurimi, abia apoi sa  ajungem la locatia destinatie. Astfel am ajuns la barajul Siriu pentru prima data. Zona este frumoasa, am mers pe langa lacul de acumulare pana cand drumul s-a indepartat de lac, apoi ne-am intors. De obicei, stau cu harta in mana si propun trasee pe diverse locatii. Dupa o scurta analiza, ne hotaram sa nu mergem pe drumul pe care am venit dinspre Buzau si apoi spre satul Niculesti pana in satul Terca din comuna Lopatari la marginea caruia se afla Focul viu, acest drum fiind de atlfel recomandat. Ni s-a parut mai interesant ca, de la Nehoiu, sa mergem spre satul Gura Teghii, pe drumuri ce serpuiesc pe langa rauri si paraiase salbatice. Zis si facut. Intram pe acest drum. La un moment dat GPS-ul a pierdut semnalul, asa ca a trebuit sa mergem orientandu-ne dupa raul care trebuie sa fie pe partea noastra stanga pana la un punct si apoi pe dreapta. Ne-am ratacit de cateva ori, dar ne-au ajutat localnicii foarte primitori sa ajungem pe drumul cel bun. Am omis sa precizez ca drumul a mai fost asfaltat vreo 3km de la iesirea de pe DN10, dupa care a continuat neasfaltat. Astfel ca, multi kilometri, am mers pe un drum de tara ce nu vazuse niciodata asfaltul, dar a fost minunat. Drumul traversa paduri si campuri. Linistite, frumuseti peste tot unde priveai... Cantecul pasarilor din padure se auzea ca o manifestare sincera a libertatii si bucuriei de viata. Eram in paradis si nu stiam. Stiu ca, la un moment dat, ne-am si oprit pentru a ne incarca bateriile cu aceasta energie vindecatoare si datatoare de viata.

Am ajuns la Terca mult mai tarziu decat ne imaginasem, desi drumul total a fost doar de 10 km. Nu s-a putut merge repede si, in plus, nici nu ne doream acest lucru. Focul Viu nu era semnalat, iar ghidul nostru spre locatie l-a constituit un blog, care ne-a ajutat pas cu pas. Am parcat langa un podet de lemn, suspendat peste paraul Slanicului. Trecem aceasta punte, dupa care continuam drumul pe langa niste case si urcam pe un drum desfundat. In ultima perioada, vremea fusese destul de umeda, precipitatiile bogate, asa ca drumul desfundat, ulita care ducea spre Focul Viu, era o mare de namol in care se vedeau urme adanci de copite de vite. Ne-am strecurat pe marginea ulitei si am ajuns la o rascruce de ulite, unde trebuia sa fie o placuta de lemn, pusa de un binevoitor, care trebuia sa ne arate in ce directie sa o luam. Ei bine, placuta nu mai era nicaieri, asa ca am ales la inspiratie pe ce drum sa continuam: cel spre stanga. Am mers si mers, am ajuns sus pe deal, unde vitele se uitau la noi crezand ca am venit sa le luam acasa sau poate se intrebau cine suntem si ce cautam pe acolo. Buna intrebare...

Seara venise cu pasi repezi, soarele apusese, iar noi inca eram pe dealuri, incercand sa gasim locul unde se petrece fenomenul ciudat si interesant. Ne uitam peste culmile copacilor din vai, poate vedem un fum macar care ne va ghida unde trebuie sa mergem, dar in zadar.

Am colindat pe dealuri multa vreme, pana cand stelele au aparut pe cer din ce in ce mai multe si atunci ne-am declarat invinsi. Focul se ascundea privirii noastre, asa ca am pornit spre masina parcata cu o mare dezamagire in suflet. Cand am ajuns la intersectia unde trebuia sa fie semnul, ne-am gandit sa mergem si pe celalalt drum, sa vedem daca gasim ceva. Ne-am propus ca, daca in 15 min nu gasim nimic, sa ne intoarcem. Era noapte deja, drumul plin de noroi ne-a dat ceva de lucru, dar iata ca in 10 minute am vazut lumina flacarilor. Ardeau linistite, intre niste valcele pline de vegetatie, nederanjate de nimeni si nimic. Aproape ca am alergat catre ele si ne-am bucurat in liniste de acele momente. Flacarile ardeau vesele, iesind in mai multe locuri din pamant, pe o suprafata de aproximativ 2mp, practic dansau, urcand si coborand frenetic, venind unduitoare din adancurile pamantului. Am ramas minute in sir acolo contempland acest spectacol magic. Nu este coplesitor prin grandoarea si nici nu a fost pus in valoare de oameni, dar este minunat prin salbaticia cu care se intampla fenomenul. Acesta iesire continua a gazelor la suprafata din adancurile pamantului, prin crapaturile scoartei si arderea la suprafata a acestor gaze dau nastere unui spectacol inedit. Mare noroc am avut ca am ajuns noaptea acolo, pentru ca asa ne-am bucurat de momentele cand sunt puse cel mai bine in valoare flacarile dansatoare. Ma intreb daca flacarile se sting vreodata si cred ca da, dar cum se reaprind... Unii spun ca in prezent este mana omului cea care reaprinde flacara daca a fost o ploaie mai abundenta sau un vant mai puternic si a stins micile faclii. In trecut se spune ca se aprindeau singure de la razele soarelui. Oare cum o fi....


View Larger Map

joi, 7 martie 2013

Cetatea Neamtului

Iata-ne si in mandra cetate din Moldova, Cetatea Neamt. Acum proaspat renovata. Tineam minte cate ceva, din vizita pe care o facusem la cetate in copilarie, insa multitudinea de ani care au trecut de atunci au estompat amintirile.

Inca inainte de a intra in orasul Targu Neamt, am vazut zidurile cetatii printre copacii de pe varful Culmii Plesului, culme care se ridica in nord-vestul orasului. Traversam orasul si parcam masina la poalele dealului, dar asta doar dupa ce am cautat toate variantele sa urcam cu masina cat mai aproape de zidurile cetatii. Lenesii de noi... nu am avut noroc, pentru ca, de la poalele dealului, trebuie sa urcam pe un drum sinuos, destul de lung si greoi, prin paduricea ce inconjoara din toate partile cetatea. Ei, dar cand ajungi acolo sus si vezi picioarele inalte ale podului ce duce in cetate si cetatea cu zidurile sale groase, nu mai conteaza oboseala acumulata. Ajunsi langa cetate, am folosit momentele in care admiram cetatea sa ne tragem si rasuflarea. In fata noastra se inalta cetatea in care cei 19 viteji plaiesi au tinut piept timp de 5 zile asediului condus de regele Sobieski al Poloniei... cat eroism... cata istorie.

Mergem pe podul inaltat la aproximtiv 8 m, care se sprijina pe 11 piloni. Se spune ca acest pod, prin pozitionare si forma sa, ii obliga pe atacatori sa isi mute scutul din mana stanga in mana dreapta, reducand astfel forta atacului. Inainte de intrarea in cetate, intre ultimul pilon si bastionul cetatii se afla partea mobila a podului, care in caz de atac se ridica. Dupa aceasta portiune mobila, vitejii moldoveni au mai pregatit pentru atacatori doua capcane cu trapa, numite  "curse de sobolani", care se trageau si atacatorii cadeau in gol. In plus, prin folosirea acestor capcane, erau sparte randurile atacatorilor, diminuand astfel cu mult forta de atac asupra intrarii in cetate.

Intrarea in cetate se face pe un portal deasupra caruia se afla stema Moldovei: capul de bour cu o stea intre coarne. Intram si dam de o curte interioara. Pe 2 laturi sunt insiruite diverse incaperi pe doua niveluri, pe o latura este un zid si poarta de iesire, iar pe a patra latura o terasa, aflata la inaltimea primului etaj, destul de lata si in fata careia se intinde mandra tara a Moldovei. De pe aceasta terasa se vede, daca este senin, pana departe in zari. Nici un dusman nu putea trece neobservat.

Intram si vizitam pe rand camerele cetatii. Intai vedem sala de sfat si de judecata in mijlocul careia troneaza o masa lunga inconjurata de jilturi, apoi camera de taina si iatacul, urcam pe scari si vedem sala armelor in care vedem expuse armele folosite de-a lungul timpului de locuitorii cetatii. Pe partea opusa vedem temnita neagra, biserica sau paracleiserul cu hramul sfantului Nicolae care are in interior o copie dupa altarul original (originalul fiind expus la muzeul din oras). Trecem prin camerele de locuit, bucatarie, monetarie, inchisoare.   Langa gratiile intrarii in inchisoare este o lista lunga, in care sunt trecute toate actiunile ce constituiau faradelegi.

Modul in care este prezentata istoria cetatii, fiecare camera, obiceiurile, faptele de vitejie ne transpun repede in timpurile vechi; vedem oamenii in porturile lor din perioadele de glorie ale cetatii, vedem cum traiau, ni se povesteste despre cei care au trait acolo, de cum a fost construita si de cine, multe amanunte despre organizarea administrativa si armata din acele vremuri. Cetatea se spune ca a fost construita la finalul secolului al XIV-lea de catre Petru Musat, cand otomanii pradau tara Moldovei. A fost fortificata ulterior de catre Stefan cel Mare in dorinta lui de a pastra suveranitatea tarii. El a adus imbunatatiri majore cetatii, dandu-si seama ca este nevoie de ziduri mai inalte, fortificatii mai bune, santuri  mai adanci care sa inconjoare cetatea.

Daca v-ati intrebat vreodata de ce Moldova nu are cetati inaltate pentru aparare din perioada medievala, raspunsul este ca, de fapt, au fost construite cetati de aparare si dovada o constituie sistemul de fortificatii construit in aceasta regiune pe la sfarsitul secolului al XIV-lea. E vorba de un intreg lant de cetati, construite de-a lungul granitei regiunii istorice Moldova: Cetatea Hotin, Cetatea de Scaun a Sucevei, Cetatea Neamt, Cetatea Roman, Cetatea Craciuna, Cetatea Chilia, Cetatea Alba, Cetatea Tighina, Cetatea Orheiul Vechi si Cetatea Soroca.  In prezent, in Romania pot fi vizitate doar doua: cea din Targu Neamt si cea din Suceava, celelalte doua nu mai sunt. Cele din afara Romaniei, din Republica Moldova si Ucraina, s-au pastrat in cea mai mare parte. Am citit la un moment dat, ca otomanii au fost foarte suparati pe acest sistem de fortificatii, care le-a dat batai de cap pana la cucerirea tarii Moldovei, asa ca in momentul in care au cucerit-o, au pus la conducere domnitori romani si le-a cerut sa darame aceste cetati. Astfel, Cetatea Neamtului a fost distrusa in secolul al XVII-lea la ordinul domnitorului Mihai Racovita, iar Cetatea de Scaun a Sucevei de catre Dumitrascu Cantacuzino. Ambele cetati au ajuns in zilele noastre destul de ruinate, insa Cetatea Neamtului a reusit sa fie renovata exemplar.

Legenda care este legata de aceasta cetate, este cea in care Stefan cel Mare se intoarce noaptea, de pe campul de lupta, infrant si doreste sa intre in cetate pentru a se odihni si pentru a-si ingriji ranile. La poarta castelului apare mama sa si prefacandu-se ca nu il recunoaste, il trimite inapoi pe campul de lupta. Stefan se intoarce si ii bate pe cotropitori Aceasta legenda este minunat relatata in versuri de catre Dimitrie Bolintineanu in poezia "Muma lui Stefan cel Mare".

Sunt multe de spus despre acest loc incarcat de istorie, pentru ca fiecare an in care a rezistat este o poveste.  Eu doar voi spune, inca o data, ca am fost mandra sa fiu turist in Romania.


View Larger Map