Cheile Turzii

Drumurile ne-au dus intr-un weekend in zona Clujului. In drumul spre Cluj se zareau de pe autostrada cheile Turzii cum taie muntii in zare. Mi-am spus ca nu trebuie sa ratez ocazia de a le vizita, nu se stie cand se va mai ivi aceasta ocazie. Dupa o noapte petrecuta in frumosul Cluj, am purces sa facem un mic traseu prin Cheile Turzii.

Inca o victorie in lupta continua intre apa si munti. Raul Hasdate si partea de nord a Muntiilor Trascau au dat nastere prin eroziune, acestor chei incluse deja in patrimoniu UNESCO pentru frumusetea lor. Ele se intind pe o lungime de 2.9 km si pot fi traversate destul de usor pe jos, nefiinf nevoie de echipament special. Ajungem cu masina pana aproape de intrarea in chei unde este o cabana parasita, care seamana mai mult cu un mic castel decat cu o cabana de munte. Frumoasa cabana, pacat ca este lasata in paragina.

Lasam masina si patrundem intr-o padurice. Cheile se ascund privirii noastre pentru o perioada, pana cand incep sa se ridice in jurul nostru pereti abrupti, inalti de pana la 300m. Un paradis al alpinistilor. Peisajul care  incepe sa se perinde odata cu patrunderea mai adanc in chei, este un amestec placut de vegetatie, salbaticie, pereti abrupti, turnuri, contraforturi, firide si pesteri. Drumul serpuieste cand pe o parte cand pe alta a raului, uneori este mai larg si placuta, alteori devine stramt si trebuie sa mergi aproape lipit de peretele stancos. Nu poti sa te plictisesti aici, insa pentru a admira peisajul trebuie sa te opresti si sa iti ridici ochii de la drumul stancos si uneori prea stramt pentru gustul meu.

La un moment dat am urcat pe un perete destul de abrupt si am patruns intr-una din cele aproape 60 de pesteri care se afla de-a lungul acestor chei, pesteri de mici dimensiuni, in majoritate sub 20 m lungime, cea mai lunga fiind de 123m lungime. Aceste pesteri au folosit in trecut ca refugiu in fata invaziilor tatare, arheologii au descoperit urmele adaposturilor omenesti dar si resturi de mamifere din epoca cuprului, bronzului si fierului. Iata cateva nume de pesteri: pestera Calastur, pestera Liliecilor, pestera Cuptorului, pestera Cetatea Mare, Cetatea Zanelor, Grota lui Hill.

In pestera Cetatea Mare se spune ca ar fi avut adapost haiducul Balica care a participat la revolta antiaustriaca a curutilor de la inceputul secolului XVIII.

Sunt multe legende legate de aceste locuri care au jucat un rol asa important in viata localnicilor de-a lungul timpului, iata doua dintre ele:

Legenda comorii ascunse
Se spune ca exista o comoara ascunsa in aceste chei, iar odata la 7 ani se deschide o intrare secreta si zanele coboara dupa apa la un izvor aflat in apropiere. In aceasta perioada comoara ramane nepazita. Odata un pastor de capre a zabovit prea mult in aceasta pestera si a iesit dupa sapte ani ca un mosneag cu barba alba, iar in acest rastimp si-a pierdut toata familia.

Legendele regelui Ladislau sunt numeroase, dar se invart in jurul a trei motive:
Motivul craparii stancii - Sfantul Ladislau fuge de cumani. El si ostenii sai se roaga la Dumnezeu, iar acesta face sa crape muntele în doua, iar urmaritorii cad in prapastie. Mai exista o varianta a legendei in care Sfantul Ladislau, cu o bagheta magica sau cu o sabie, face ca stanca sa se despice in doua sau o varianta in care Sfantul Ladislau sare cu calul peste o adancitura, iar in urma loviturii copitelor calului, stanca se surpa. 

Motivul izvorului - Sfantul Ladislau si ostile sale cutreiera insetati hotarele orasului Turda, regele isi infinge spada sau lancia in stanca, iar in locul atins tasneste un izvor. 

Motivul banutilor - Ramasitele pietrificate ale unor vietati unicelulare (forminifera), numite banutii Sfantului Ladislau, pot fi gasite si azi în albia Hasdatelui. Conducatorul cumanilor, in timp ce fuge, arunca bani, cu intentia de a scapa cu viata, castigand timp pana ce urmaritorii lui maghiari culeg monedele. In urma rugaciunilor Sfantului Ladislau, Dumnezeu preface banii in piatra. 

Am ramas cu amintiri placute despre aceste locuri. E placut sa fii turist in Romania.

Cheile Oltetului si pestera Polovragi

Toate au un inceput... iar inceputul pasiunii mele de a-mi cunoaste tara, a fost descoperirea Cheilor Oltetului si a pesterii Polovragi. 

Veneam pentru prima data in aceasta zona si apropiindu-ne de Horezu am vazut in departare ceva interesant si curios: sirul muntos era intrerupt brusc. Cu prima ocazie am plecat sa vedem ce este acolo, in acea crapatura in munti. De pe DN67, drumul intre Ramnicu Valcea si Tragu Jiu, dupa Horezu, la un moment dat mergem in dreapta spre manastirea Polovragi, pe langa care trecem si ajungem la Cheile Oltetului. 

Oltetul este un afluent al Oltului care izvoraste din muntii Capatanii si care la iesirea dintre munti ajunge sa formeze granita intre muntii Capatanii si frumosii munti Parang. Mergem pe drumul forestier care serpuieste frumos intre cele doua masive muntoase. Oltetul curge inspumat in albia sa, care se afla la aproximativ 20m sub nivelul drumului. Peisajul este de o frumusete rara, pastrand salbaticia naturii in toata splendoarea sa.

Nu mult dupa intrarea in chei, am descoperit si pestera Polovragi. Initial nici nu am putut sa ii pronunt numele, dar acum este bine intiparit in memoria mea. Pestera se afla pe partea dreapta a raului cum patrundem in chei, in versantul Muntilor Capatanii. Se spune ca a fost formata de Oltet, pe aici fiind un vechi curs al sau. Se spune ca nu se stie unde isi are capatul. Lungimea explorata este de aproximativ 10km, dar se banuieste ca pestera este poate de 3 ori mai lunga, fiind astfel printre cele mai lungi pesteri din tara. Are o foarte mare vechime, fiind gasite aici o serie de picturi rupestre. Se spune ca prin pestera se poate ajunge pana la ruinele cetatii dacice fortificata ce se afla deasupra. Tot aici se spune ca ar fi locuit marele Zalmoxis, ca s-ar fi retras dupa cuceriea Daciei de catre romani, iar picaturile de apa ce cad de pe varfurile stalactitelor ar fi lacrimile lui, care plang soarta poporului. 

Pestera are o atmosfera placuta, temperatura este aproape constanta tot timpul anului, aproximativ 10 grade Celsius. Este alcatuita dintr-o galerie principala din care se desprind galerii secundare. Doar 800 - 900m sunt partea vizitabila, zona fiind amenajata si electrificata. Aici gasim "scaunul lui Zalmoxe", "Sala Divina", "Bolta insangerata", "Moartea cu coasa", "Decebal si dacul " si multe altele.

Am revenit in zona dupa aceasta descoperire si pe viitor cu siguranta voi merge din nou.

Valea Cernei

Plaiurile noastre nu inceteaza sa ma minuneze. Tot ce trebuie sa fac este sa imi gasesc timpul necesar sa merg sa le vad. Valea Cernei impresioneaza prin frumusete, spectaculozitate, varietate de forme, vegetatie, locuri; este un colt de rai pentru amatorii de drumetii inedite. 

Dupa bunul obicei, cand prind un pic de timp liber, ma uit pe harta sa vad pe unde sa mai hoinarim. De aceasta data, un factor decisiv a fost prognoza meteo, care ne atentiona ca estul, sudul si centrul tari vor fi batute de vanturi si ploi, asa am ajuns in partea de sud-est a tarii, intre Muntii Cernei si Muntii Mehedinti.

Am intrat in vale de pe drumul ce trece prin Baia de Arama si am inceput sa serpuim frumos printre munti. Peisajele se perindau prin fata noastra; fiecare din ele si toate la un loc ne incantau. Am ramas impresionati de ceea ce mai tarziu am aflat ca este dintele Bobotului, o stanca uriasa de pe malul Cernei, care depaseste in inaltime cu mult soseaua nationala pornind de undeva de jos chiar langa apa raului. Am oprit masina sa vedem  de unde porneste: se vedea jos la baza stanci, mica, apa Cernei. Ne-am propus sa mergem pe drumul neasfaltat de langa Cerna pentru a vedea acea stanca si de jos ... impresionanta. Drumul neasfaltat ne-a dus pana la lacul Valea lui Iovan care ne-a umplut momentele petrecute acolo de liniste si seninatate... era o liniste placuta, intrerupta din cand in cand doar catecul unor cuci aflati de o parte si de alta a lacului. Era ca si cum natura amutise la aflarea frumusetii lacului. Apa clara si limpede reflecta malurile impadurite si cerul care dadea sa se innoureze. Un tunet a rupt linistea, sunet care a fost plimbat din munte in munte pana departe; era un semnal al vremii ce urma sa vina. Pe noi acest tunet ne-a trezit din feerie si ne-a spus sa ne vedem de drum.  

Ploaia a a ramas in urma, probabil prin Muntii Godeanu s-a dat marea batalie, iar noi ne-am vazut de calatoria noastra. Am descoperit la intoarcere Cheile Corcoaia, pe langa care trecuseram fara sa ne dam seama ca sunt acolo, pentru ca se ascund bine privirilor indiscrete si nici nu sunt semnalizate de pe drum; noroc de o localnica. As putea spune in acest moment ca sunt printre cele mai interesante chei montane vazute de mine pana acum. Nu sunt mari, cam 300m lungime, si nu se compara nici cum cu Cheile Bicazului, de exemplu, dar tot frapeaza prin felul lor inedit. Cerna acum muuulta vreme si-a facut loc sa curga prin subteran in aceasta zona din Muntii Mehedinti. Ulterior, stanca prin care curgea, s-a despicat lasand apa sa coboare sub nivelul vechii albii. Astfel, pe partea dreapta a cheilor, patrundem in chei printr-un semi-tunel de 50m lungime. La iesirea din chei distanta dintre stanci pe unde curge apa ajunge pana la maxim 5m.

Am mers mai departe prin vale pana la Baile Herculane unde am si innoptat. Este o statiune foarte frumoasa, linistita si pitoreasca. Centrul vechi ascunde cladiri si stradute pline de istorie despre care parca nimeni nu vrea sa povesteasca. Statuile de pe cladiri stau innegrite de timp si asteapta vremuri mai bune, ca acelea in care au fost construite, cand statiunea, de lux odinioara, era o perla turistica a zonei si nu numai. Oamenii se bucura si acum de binefacerile apelor din aceasta zona. Veniti din toate colturile tarii, mai mult varstnici decat tineri, acestia  petrec zile linistite in mijlocul unei zone cu atatea frumuseti.

In aceasta zona exista multe legende care dau numele localitatilor si locurilor, dar cea mai importanta este:

Legenda lui Hercules

Hercules, în drumul său spre Caucaz, în căutarea lânei de aur, împreuna cu argonauţii săi ar fi trecut prin zonă urcând  pe Dunăre în sus. Pe vremea aceea Dunărea avea un alt curs faţă de cel de astăzi, prin Iugoslavia, curgând în Adriatica, Hercules şi argonauţii  ar fi ajuns la cataracta de pe Dunăre - Cazanele Dunării. Aici s-ar fi oprit pentru a încerca trecerea corăbiei deasupra cataractei. Până la găsirea unei modalităţi de a trece corabia deasupra cataractei, Hercules ar fi plecat pe Cerna în sus şi ar fi ajuns la Herculane unde s-a întâlnit cu Corcoaia, o batrână care locuia în zona Platoului Coroninii ( un loc in apropierea statiunii ) . Aceasta, väzându-l vlăguit, i-ar fi spus sa intre in apa unui izvor ce se afla in vale sa se mai inzdraveneasca, apoi a mai spus ca si cei doi fi ai sai intrau in apa izvoarelor dupa ce terminau munca cimpului iar dupa baia in apa calda erau mai vigurosi si ca localnicii cand erau bolnavii sau aveau animale bolnave, ranite sau muscate de serpi veninosi faceau baie in aceste izvoare, iar dupa ce ieseau afara si ei si animalele se vindecau complet. Batrina i-a mai povestit lui Hercules si despre un balaur care venea si se scalda aici in vale. Iar cind isi lua zborul de pe pamint scuturindu-si aripile stropi de apa cadeau de sus din cer ca o perdea de ploaie formind o cascada in munte numita Cascada Vinturatoarea. Reluându-şi drumul, Hercules ajunse intr-un loc salbatic numit Piatra Puscata. Tot acolo s-a întâlnit cu un localnic care era foarte necajit. Acesta aflind ca este Hercules i-a cerut ajutorul pentru a omorî un balaur care îsi avea vizuina lângă Izvoarele Cernei si care le producea mari necazuri. Hercules i-a ascultat rugămintea şi a pornit în căutarea balaurului dar inainte de a parasi locul Hercules, ca sa nu uite pe unde a venit, a facut un semn cu coada maciucii in peretele de stinca.  Hercules ajunse în sat care era fortificat şi bine pazit. Din discuţia avută cu căpetenia satului, aceasta i-a povestit de necazul lor şi anume că de fiecare dată când ieşeau din sat şi se duceau la munca câmpului balaurul venea şi îi omora, distrugându-le şi recoltele. Pentru ca să nu mai aibă probleme cu balaurul ei trebuiau să dea în  mod  regulat câte o copilă din sat pe care o legau  de un stâlp, ce se afla chiar pe buza unei prăpastii. Balaurul venea şi o lua, astfel sătenii aveau linişte un timp. Hercules se hotărăşte să omoare balaurul şi organizează o pânda folosind drept momeala o fata din sat. În momentul când balaurul veni sa ia fata de pe stâlp, Hercules îi apăru în cale şi îi dădu o lovitură puternică cu măciuca, dar aceasta ricosa din solzii balaurului în munte, retezând jumătate din vârf. (de aici si numele de Muntele Retezat). Apoi balaurul naucit de lovitura o lua pe Cerna in jos si intra in Cheile Corcoaiei locul fiind strimt balaurul ramase blocat dar Hercules ocoli muntele iesindu-i in cale. Acolo in chei in locul ala strimt Hercules se propti atit de tare sa-i dea lovitura de gratie incit piciorul i-a intrat in stinca, urma acestuia o vedem si astazi . Balaurul de durere si aproape pe moarte se zvircoli asa de tare incit reusi sa iasa din strimtoare si intra in locul unde isi avea vizuina. In locul lui au ramas urmele luptei, muntele despicat in doua, scobiturile rotunde din peretii de stinca si despicatura verticala prin care abia se intrevede un colt de cer undeva sus de tot, e lasata de maciuca . Hercules il urmari si ii aplica ultima lovitura omorindu-l, singele tisnindu-i cu putere, formind izvoarele - Izbucul Cernei iar ultima suflare iesindu-i intr-un virf de munte, in locul stiut astazi de Grota cu Aburi si in avenele si pesterile din jur. Mai sunt multe locuri din acea zona pe care nu le-am vazut si merita vazute, dar asta imi da ocazia sa ma reintorc pe aceste plaiuri de legenda.

Cheile Jietului

Nu a trecut multa vreme si pasii ne-au adus din nou in zona muntilor Parang, zona unde imi propusesem sa revin.

Este o zi superba de octombrie, soarele a aparut dupa o lunga absenta si ne-a pregatit un week-end minunat. Toamna si-a facut de cap in vai si munti, astfel incat toti copacii erau pictati in mii de culori si nuante. Nu stiu exact ce mi-a placut mai mult: zona din Parang vizitata sau minunatele jocuri de culori ale toamnei.

Am pornit pe valea Jiului, pe unde mai trecusem in primavara aceasta si care ne-a placut destul de mult, insa am ramas cu un gust amar vazand atatea slogane politice intiparite de ani de zile pe ziduri si poduri . Atunci vazusem Valea Jiului coborand dinspre Simeria, acum am intrat in vale din partea cealalta, dinspre Targu Jiu. Culorile toamnei au ornat intr-un mod incredibil zona, probabil pozele atasate vor fi prins o parte din frumusetile zonei.

De la Petrosani am urmat un drum spre dreapta, drumul 7A, care aluneca frumos printre colinele impodobite de sarbatoare. Ne oprim din loc in loc sa facem poze si sa sorbim cu nesat din aerul racoros si curat al zonei. Cand am plecat, nu stiam exact ce anume vom strabate, stiam doar ca e acel drum necontinuat cu o luna in urma, stiam ca vom reveni la Obarsia Lotrului si vom continua drumul prin Voineasa spre Brezoi langa Valea Oltului.

La un moment dat, drumul pare ca se ingusteaza, de o parte este raul Jiet, iar de alta apar stanci spectaculoase: intrasem in cheile Jietului. Temperatura scadea pe masura ce inaintam, iar pe marginea drumului din loc in loc, apa ce curgea de pe munte se transformase in perdele de gheata, care acopereau atat stancile cat si plantele de pe stanci, formand in final un taram spectaculos de gheata. Natura se vedea in toata salbaticia ei, mana omului nu era prezenta, doar soseaua era singura martora a prezentei omului pe o raza de zeci de kilometri. Urcam pe drumul care devenise deja mai mult un drum forestier, iar la un moment dat ajungem intr-un loc in care panorama era incredibila: se vedea toata valea in care se ascundeau cheile pe care tocmai le strabatusem, iar langa se ridica sement, misterior si inzapezit vf Parangul Mare. Pe partea cealalta se vedea alt munte impadurit pana la un moment dat, seaua muntelui ramanad golasa in bataia soarelui; pe acolo trecea Transalpina, pe acea culme fara padure (inca eram mandra de descoperirea facuta cu o luna in urma).

Am plecat mai departe, drumul continua cu aceleasi minunate peisaje. Dupa iesirea din cheile Jietului, drumul continua printr-o zona impadurita pe zeci de kilometri. La un moment dat apare Lacul Vidra, dar dispare in padure foarte repede pentru o lunga parte a drumului, abia la intersectia spre statiunea Vidra apare din nou lacul si putem sa il pozam in voie.

Ajunsa acasa, m-a manat curiozitatea sa vad ce materiale gasesc pe net despre chile Jietului; am gasit multe materiale care descriu poate si mai bine decat mine zona respectiva. In plus, este una din putinele regiuni ale tarii noastre in care mai gasesti pesteri neexploatate sau trasee montane pe care omul nu a pus inca piciorul. De asemeni, se poate face alpinsim atat vara pe stancile salbatice, cat si iarna pe ghetarii sau poti sa te aventurezi pe unul din multiplele trasee semnalizate din zona. De asemeni, doar simpla plimbare pe cheile Jietului (cu bicicleta, masina sau pe jos) ofera o experienta incantatoare.

A fost minunata calatoria, iar studiind harta acasa, mi-am dat seama ca trebuie sa mai revin in zona pentru a-mi vizita, cat se poate, marea iubire: Muntii Retezat.