Varful Omu

Visez de ceva ani sa urc pe un varf de munte cunoscut din Romania. Visez cu ochii deschisi la cel mai inalt varf muntos al Romaniei, dar inca nu am ajuns acolo. Asta nu m-a oprit sa planific o ascensiune pe Varful Omu. De 1 mai a fost o incercare palida, pentru ca am fost speriati de zapada care inca mai trona pe platoul Bucegilor prin anumite zone mai umbroase si mai inalte. Nu am replanificat aceasta calatorie, insa iata ca aproape pe neplanificate am plecat sa il cucerest.

Am plecat dimineata devreme din Bucuresti si am ajuns la cabana Piatra Arsa la ora noua, noua si ceva. Acolo am ajuns cu masina, pe un drum frumos, proaspat asfaltat, pe care il pot asemui cu Transalpina ca peisaje. Unii numesc acest drum TransBucegi, dar nu cred ca este oficiala aceasta denumire.

Afara racorica, insa soarele sus pe cer alaturi de luna, promiteau o zi frumoasa de toamna, cu nori doar cat sa nu fie cele doua astre singurele. Pornim vioi prin palcul de jnepeni, dupa care iesim pe platou spre Cabana Babele. Nu stiu se s-a intamplat, poate din cauza vietii inactive, datorita voiosiei cu care am pornit la drum si as mai avea niste motive pe care nu vi le spun, mi s-a parut acest drum obositor datorita respiratiei, care nu era suficienta efortului depus. 

Am ajuns la Babele, le-am admirat, am identificat rapid viitoarele Babe (care stau vis-a-vis de cele binecunoscute) si am descoperit, cu stupoare, asemanarea uneia din Babe cu un extraterestru. E clar, voia buna era cu noi. Am mers mai departe; traversarea platoului nu a fost dificila, a fost chiar o placere. Dupa ce se termina oarecum platoul, de unde incepe ultimul urcus pe partea dreapta catre Varful Costila, ne apare in dreapta un mare hau -  Valea Cerbului, iar in fata noastra, pe partea stanga haului se inaltau semeti Coltii Morarului. Rareori am avut ocazia sa vad asa ceva. Am stat sa admiram si sa pozam peisajul un timp. Continuand drumul, am ajuns la ceea ce se numeste Coltii Obarsiei. O zona de asemeni interesanta, in care muntele este brazdat de-a lungul cotei de nivel, din loc in loc, de un perete de stanca. Acolo drumul poate fi continuat pe sus - traseul de iarna sau pe jos - traseul de vara. Am decis sa mergem pe traseul de vara, zic mai usor. A fost usor... Cararea taia muntele pe curba de nivel, insa muntele era destul de abrupt, astfel incat valea, in josul careia se vedea doar o stana, parea ingrozitor de adanca si inaccesibila. Mi-am ferit privirea aproape continuu de aceasta vale, dar degeaba; in timp ce mergeam cu privirea atintita in jos, pe cararea destul de lata de altfel, vedeam cu coada ochiului cum valea alerga pe langa mine. M-am concentrat si mai tare sa nu ma cuprinda ameteala. 

In final am ajuns la poalele muntelui in varful caruia se vedea, destul de prafuita, cabana Omu si implicit varful spre care pornisem. Imi mai trag sufletul odata si pornesc la drum, incuranjandu-ma: daca am ajuns pana aici, ajung eu si sus. Si asa a fost, doar ca aveam limba de un cot... dar nu mai coateaza. Nu mai conteaza nici ca nu mai stiam sa articulez o propozitie cand am ajuns acolo sus, incercand sa aflu in cat timp am facut noi urzusul preconizat a se face in 45 minute. Nu mai conta decat sa scot GPS-ul sa vad la ce inaltime am ajuns: 2512 m. Daca mai pui si stanca din spatele cabanei inaltimea ajunge la 2515. Oficial varfu Omu are 2505m si este la 11-lea cel mai inalt varf montan din Romania. 

Ne-am invartit prin imprejurimile cabanei o perioada sa vedem privelistea ce ni se arata generos din toate partile. Am ajuns aproape de varfu Bucsoiu, am vazut departe Zarnestiul si Rasnovul (cetatea Rasnov nu se vede), dar cel mai mult am fost marcata de privelistea asupra muntilor Piatra Craiului. Acestia nu mai erau asa mari si impresionanti ca alte dati, ci pareau doar un sir mic de stanci. Ce insemna perspectiva! Privelistile minunate, nu se compara cu 3800m langa Mont Blanc, insa nu as da nici aceasta experienta la schimb cu nimic altceva. 

Mancam o ciorba de legume, ne destindem un pic si pornim mai departe. Cum sa ne gandim sa mergem pe unde am venit, nici pomeneala. Langa cabana, dupa o mica vale, se ridica un alt varf de munte, mai putin populat si care cerea sa fie cucerit de noi, asa ca nu l-am lasat sa astepte. Era varful Bucura, al 12-lea varf din Romania ca inaltime. Acolo alte poze, alta frica, dar am mers mai departe. La coltii Obarsiei am mers pe traseul de iarna. A fost un pic mai lejer ca si temeri, dar cu un pic mai mult efort depus. 

Nu v-am povestit ca "s-a hotarat" ca intoarcerea sa nu mai fie pe platou, pe la Babele, ci cu un "mic" ocol pe la Crucea Eroilor si Cabana Caraiman. Oboseala incepuse sa se adune; drumul spre Cruce era lung si nu se mai termina, noroc de priveliste si linistea care compensa. La un moment incepe sa se vada si Cruce; fericire, am ajuns! "De acolo nu mai este mult", ne spunem noi. Ce sa vezi, pana la Cruce trebuia sa cobor cu picioarele mele obosite deja, o vale destul de abrupta si plina de pietre. Nu mi-a fost pe plac, insa stiu o vorba din batrani "ochii sperie, mainile bucura", asa ca, desi m-am temut cand am vazut si mi-am spus ca nu voi reusi sa cobor, incet, incet, din piatra in piatra, am ajuns la Cruce. Am mancat o binemeritata ciocolata, ne-am tras sufletul un pic si ne-am odihnit oasele.

Nu mai era mult si noroc ca nu mergeam pe drumul cunoscut, care presupunea sa urcam iara muntele. Alesesem traseul spre Cabana Caraiman. Eu nu fusesem pe acel traseu pana atunci, insa am fost asigurata ca nu este periculos si ca este doar o mica zona unde trebuie sa mergi mai lipit de stanca. LIPIT DE STANCA!? Cum adica, ce inseamna asta? Nu am indraznit sa intreb, parea mai groaznic sa urc din nou muntele; asa ca am pornit pe traseu. De cum am pornit mi-am dat seama ca acest traseu nu e pe gustul meu. Era o carare destul de ingusta, pe marginea haului. La un moment dat m-am oprit, am aruncat o privire si, la fel ca acum cativa ani cand am coborat pe Jepi, am constatat ca nu este tocmai bine sa mai arunc si a doua privire asa ca mi-am propus sa nu ma mai uit in vale pe tot parcursul traseului. Si asa am facut. Mergeam tacuta, incordata si concentrata. Ma intrebam cu groaza ce insemna acea portiune mai grea. La fiecare curba pe care o avea cararea, ma uitam sa vad daca am ajuns la acea zona, dar zona tot nu aparea. La inceput cararea avea pe margina iarba inalta, ce tinea loc de parapet, dar la un moment dat a disparut protectia. Cararea era de aprox 30 cm; in dreapta era o portiune de pamant destul de abrupta ce se continua in sus cu peretele de stanca, iar in stanga o vale mare si adanca, un hau. Ei... si cum mergeam asa cu frica in san, la o nou cotitura a cararii dupa munte, apare un perete stancos pe care erau agatati niste oameni, ce se miscau de parca ar fi dansat break-dance, lipiti de stanca. Cred ca pentru un moment am intepenit, stiu sigur ca am inghitit in sec si am si spus cu voce pierduta "Oh, Doamne!" Imi venea sa ma intorc din drum, insa acest lucru insemna sa merg iara pe cararea ingusta, sa urc pe colina, iar eu nu mai aveam  forta in picioare. Asa ca am continuat drumul, iar cand am ajuns la portiunea cu pricina am avut un dialog serios cu mine insami, mi-am adunat toate fortele, m-am concentrat si am pornit. Nu a fost usor, nu mi-a placut nici atunci nici imediat dupa, dar acum sunt mandra de mine ca am reusit sa imi infrang teama. Nu vreau sa va ganditi la acest traseu ca fiind foarte greu, dar nici usor. Sunt multi oameni care au parcurs acest drum de la Cruce pana la Cabana Craiaman fluerand poate, insa pentru mine a fost o piatra de incercare.

Cum m-am tarat apoi spre cabana Piatra Arsa este deja nerelevant. Ne-am tras sufletul la cabana, am mancat, am baut ceva si ne-am intors in Bucuresti. A fost o experienta deosebit. Am mers in acea zi aproape 25 km prin munte, timp de 9 ore, dar ce frumos a fost sa merg hai hui prin Bucegi.