miercuri, 28 august 2013

Biserica fortificata de la Viscri


Azi am calatorit in timp, pornind dintr-un loc unde am vrut sa merg pentru ca toata lumea il lauda. Am plecat cu inima un pic indoita. In batrani este o vorba: „la locul laudat sa nu te duci cu sacul”... asa ca nu am mers cu asteptari prea mari, dar locul acesta a reusit sa ma transpuna in vremuri trecute, linistite, senine... in acea liniste a satului vechi de acum cateva sute de ani... unde timpul parca este suspendat, stand si el sa se bucure de frumusetile si serenitatea locului. Nu este de mirare ca acest loc a fost placut atat de mult si luat sub aripa sa de printul Charles.

Din DN1, in dreptul localitatii Rupea, cam la 65 km de Brasov, am pornit pe o straduta laturalnica din partea stanga cum vii de la Brasov. Se mai poate ajunge in acest sat de la Bunesti, comuna aflata la 83 km de Brasov si la 35 km de Sighisoara, dupa un drum de 8.5 km. Drumul de la Rupea pe care am pornit noi serpuieste multa vreme printre coline pline de pasune si din cand in cand de padurici tinere. La un moment dat, drumul asfaltat se termina. Mergem mai departe pe acest drum, printre fanetele si pasunile localnicilor, aproximativ 7 km pana in satul Viscri. Aici, de o parte si de alta a drumului sunt case cu specific sasesti, cu porti si garduri inalte, foarte apropiate una de alta, varuite in diverse culori placute ochiului. Multe din aceste case au fost reconditionate pastrandu-se forma originala, folosind materiale identice cu cele originale si folosind aceleasi metode de constructie, toate cu sprijinul fundatiei Mihai Eminescu patronata de printul Charles. Inaintam cu ochii de o parte si de alta a drumului, admirand casele, pana la biserica fortificata din localitate. Spre biserica se ajunge pe o alee pietruita ce inainteaza printr-o curte plina de copaci. Serenitatea te cuprinde de cum pui piciorul in aceasta curte. Cu fiecare pas care ne ducea mai aproape de biserica crestea in intensitate o melodie placuta cantata la orga. In sfarsit ajungem langa biserica. Intrarea se face printr-o poarta in zid, de mici dimensiuni, dupa care ne intampina o doamna foarte draguta si dupa plata taxei de intrare ne inmaneaza niste foi cu informatii despre locatie si parca se scuza ca foile sunt asa de multe.

Muzica cantata la orga continua si ne-a insotit pe aproape tot parcursul vizitei prin curtea bisericii, prin turnurile deschise publicului. Aceasta muzica ne-a facut vizita atat de speciala. Cel care canta era sotul doamnei care ne-a intampinat la intrare si canta din placere, in aceasta zi de duminica de vara. In cadrul complexului este amenajat si un mic muzeu, unde sunt colectate obiecte folosite in vechime de locuitorii acestui loc. Gasim aici colectii de straie populare, de vase vechi, bani, mobilier, unelte si cate si mai cate. Dat fiind ca in copilarie verile mi le petreceam la bunici si aici am intrat adesea in contact cu astfel de obiecte vechi, atat unelte cat si gospodaresti, pe care odinioara bunica le folosea in mod curent, colectiile mi-au adus aminte de copilarie. Mi-a placut foarte mult ca, din loc in loc, pe pereti, se vorbea de diverse traditii si obiceiuri ale locului.

Vecinatatea de exemplu era modul lor de organizare. Toate familiile ce locuiau pe o strada formau o vecinatate. Aceste familii erau conduse de un „parinte al vecinatatii” ales pe 2 ani dintre barbatii insurati ai vecinatatii si avea responsabilitatea sa se ocupe de organizarea si supravegherea treburilor ce trebuiau facute de membrii vecinatatii. Tot istoricul vecinatatii se nota pe hartie, iar aceste documente se pastrau in „lada vecinatatii”.

Ziua impacarii era ziua de marti dinainte de ziua de Paste, iar in aceasta zi se plateau amenzile pentru obligatiile neefectuate in cadrul comunitatii, se planificau urmatoarele activitati pe tot anul si se facea un raport de gestiune de care erau anuntati toti membrii vecinatatii.

Si mai sunt si alte obiceiuri care reglementau foarte bine activitatile comune pentru ca intreaga comunitate sa functioneze cat mai bine si membrii sa fie cu totii multumiti, acel gen de reguli care acum sunt considerate ingradire a libertatii, dar care aduceau de fapt ordine si egalitate in cadrul comunitatii. Acestea erau regulile dupa care sasii convietuiau si se organizau atat de bine si ma intreb daca comunitatile de romani au imprumutat ceva din acest stil interesant de organizare.

Am rasfoit prezentarea primita la intrare si am aflat ca localitatea a fost prima data atestata documentar la 1400, intr-un document de plata a impozitelor. Biserica a fost prima data construita de secui la inceputul secolului al XII-lea; in 1185 a fost preluata de sasi si transformata de-a lungul timpului: s-a daramat partea de est si s-a facut un cor trapezoidal sustinut de 7 contraforturi apoi s-a construit in vest o galerie. Fortificarea bisericii s-a facut mai tarziu,  in primul sfert al secolului al XVI-lea cu sprijinul Provinciei Sibiu. Se spune ca aceasta localitate a fost mereu libera, neapartinand vreunui nobil. 

Acum biserica face parte din patrimoniu UNESCO si aici mai locuiesc 500 de oameni din care 27 de sasi. Se spune ca ar fi cea mai veche localitate din Transilvania si printre cele mai bine conservate. A fost o placere sa vizitez aceste locuri si voi reveni cu mult drag. 







View Larger Map

vineri, 9 august 2013

Calatorie spre varful Peleaga si Papusa

A fost dragoste la prima vedere... acum cativa ani cand am fost prima data in Muntii Retezat. Nu stiu ce au acesti munti insa m-au fermecat.
In lista noastra de varfuri de urcat, urmatoarele erau varful Peleaga si Papusa din Retezat, avand 2509m, respectiv 2508m. Asa ca, de sarbatoarea Rusaliilor am pornit la drum. Am rezervat acestei expeditii mai multe zile, pentru ca Retezatul nu se lasa vazut asa repede... trebuie sa iti aloci ceva timp sa ajungi in mijlocul lor. Pentru a te bucura de acesti munti cu adevarat, ma gandesc ca este foarte frumos sa mergi cu cortul si sa hoinaresti cateva zile bune. Nu a fost si cazul nostru. Ne-am cazat undeva in apropiere si a doua zi dimineata, am pornit pe la orele 7:30 spre satul Carnic, unde am lasat masina si am pornit la drum.
Aveam sufletul usor si abia asteptam sa vad daca dragostea inmugurita cu ani in urma mai era acolo. Pornim in mars fortat catre cabana Pietrele, pentru ca in fata noastra se asternea o lunga calatorie de 12-13 ore, conform calculelor initiale. Pe drum ne dam seama ca nu trebuie sa ajungem la cabana Pietrele, pentru ca inainte de a ajunge la partea din drumul spre cabana cea mai abrupta, gasim un traseu direct spre cabana Gentiana, traseu care paraseste drumul principal si continua pe carari prin padure, pe langa un rau. La cabana am zabovit mai mult decat ne propusesem pentru a bea o cafea, chiar doua, apoi ne-am continuat drumul care continua prin valea Pietrele, o vale larga, plina de jnepeni, de o deosebita frumusete. Cararea se unduia placut printre pietre si jnepeni, insotita din timp in timp raul cu acelasi nume. De o parte si de alta strajuiau culmi paralele, iar in fata departe se intrezareau culmi stancoase.
Mergeam destul de repede, pentru ca nu era diferenta mare de nivel. Ne-am si ratacit pentru o scurta perioada, prin jnepeni, dar asta doar pentru ca eu nu sunt un "cautator de semne", asa am numit eu pe cei care se pricep mai bine decat mine sa mearga dupa semne fara sa se rataceasca, adica toti cei cu care eram. La un moment dat se termina partea de drum cu jnepeni si continuam pe un platou care se termina intr-un minunat lac, limpede, in care se oglindeau crestele din jur, frumos ornat pe alocuri de smocuri de flori mari galbene. Mi-a placut foarte mult acolo... totul se imbina intr-o armonie perfecta. Am zabovit sa facem poze acestui minunat loc, dupa care am continuat drumul. Peisajul incepe sa se schimbe, traseul incepe sa urce cate un pic, cate un pic, pana ajunge destul de abrupt. Nu mi-a fost teama, stiam ca la intoarcere nu voi cobori pe acolo. Pe acest urcus catre Curmatura Bucurei, la un moment dat, norii care incepusera sa se adune de ceva vreme, au adus o mica ploicica si s-a starnit un vant rece, dar s-a rezumat la atat.
Ajungem in Curmatura Bucurei. In fata noastra, in vale, se intinde linistit lacul Bucura. Daca mergeai spre dreapta, ajungeai pe varful Bucura II si Bucura I. In acea directie, dupa culme, se vedea inconfundabilul si semetul varf Retezat, cumva cu capul in nori de aceasta data. Noi, dupa o pauza de energizare, am continuat drumul spre stanga. Cand ma gandesc ce a urmat, nu imi vine sa cred ca tot ce am simtit pana sus a fost doar ingrijorare. Traseul continua intr-un urcus continuu pe un munte format din bolovani, o foarte mare gramada de stanci, de diverse dimensiuni, puse una peste alta, pe care ne-am catarat pana sus la Varful Curmatura Bucurei (2399m). Am luat la pas fiecare piatra. Mai mergeam, ma mai opream si priveam in sus... nu se vedea unde se termina urcarea... ma uitam in jos si vedeam haul de unde veneam... dar am ajuns sus si m-am bucurat din nou ca traseul de intoarcere nu va fi pe acolo. Sus pe varf ne-am tras iara rasuflarea, ne-am regrupat si am intrebat un grup de baieti unde merg si ce spun de traseul de intoarcere prin Valea Rea. Am fost sfatuiti prieteneste sa alegem traseul spre lacul Gales, ca numele de Valea Rea nu este degeaba pus.
Continuam pe o sa ... privim in fata si vedem norii care acopereau varful Peleaga, prima tinta din acest traseu.Varful Papusa... nici nu mi-am pus intrebarea unde este in acele momente, trebuia sa ajungem intai pe cel mai inalt din ele. Continuam... traseul nu este greu... trecem pe langa coltii Pelegii unde doi alpinisti faceau escalada cred. "Fiecare cu fluturii lui", imi spun, si ma uit in fata spre varf. Nu imi dau seama cum am ajuns pana acolo, timpul zbura, gandurile mele alergau unde voiau ele, in loc sa imi faca probleme cu obisnuitele temeri. Si iata-ne sus... la 2509m. Pe varf era multa lume, a trebuit sa asteptam pentru a face pozele de rigoare, dar am petrecut timpul sa ne uitam in jur, sa admiram privelistea, sa ne odihnim si sa ne orientam pentru urmatoarea tinta. Ei da, urmatoarea tinta se ridica chiar in fata noastra. De pe varful Peleaga, cobora o vale unde era un lac, lacul Peleaga,  dupa care urma un nou urcus catre varful Papusa.
Pornim coborarea de pe Peleaga, spre saua Pelegii; o coborare destul de abrupta, pe o carare cu pietre pe care iti alunecau picioarele cu usurinta. Cu grija am reusit sa ajungem in saua ce leaga cei doi munti si pornim urcarea spre Papusa. Oboseala incepea sa isi spuna cuvantul si ma gandeam sa nu mai urcam, dar a fost doar un gand trecator. Norii deja incepeau de ceva vreme sa isi faca simtita prezenta la nivelul la care eram. Din cand in cand se auzeau tunete care ma puneau un pic in alerta. Experienta extrema pentru mine de pe varful Leaota nu m-a lasat fara urme, asa ca incepem sa marim pasul. Urcusul este destul de greu, pe o panta formata iar din pietre, dar de aceasta data erau niste stanci mai ascutite ca niste lespezi, unele din ele chiar instabile. Faptul ca ne grabeam ne facea sa ne pierdem suflu mai repede si sa ne dorim opriri mai dese, dar nu prea doream sa ne oprim pentru ca norii veneau, tunetele parca se apropiau, asa ca opririle erau destul de scurte. Ajungem in final in varf cand deodata se aude o mare plesnitura de tunet, iar din Valea Rea se vedeau nori grosi cum se roteau si amenintau sa ne impresoare. Nu am reusit sa facem decat cate o poza, pentru ca eu, inspaimantata de ce se anunta sa vina, am grabit ritmul de desfasurare a lucrurilor, din teama de a nu ne prinde o furtuna cu fulgere si trasnete pe acele stanci golase. Si acum multumesc celorlalti ca nu s-au impotrivit, probabil teama se citea pe chipul meu. Am coborat de pe varf intr-o mare viteza. Norii veneau spre noi, dar la o distanta rezonabila de noi se pierdeau... dispareau... muntele ne proteja ... era o minune. Am ajuns in saua Pelegii fara sa ne cuprinda norii. La scurt timp dupa ce am trecut de sa, in timpul coborarii spre taurile Vaii Rele, o ploaie linistita si de scurta durata a venit. Cand am ajuns jos in vale, langa tauri, nori grosi ne-au impresurat. Era ceata in jur de nu vedeam pe alocuri mai departe de 4m. La un moment dat am pierdut traseul, am orbecait un pic dupa semne si prin mlastina dintre tauri, dar nu a durat mult si baietii au demonstrat, inca o data, ce echipa buna fac si cat de bine se organizeaza si se orienteaza. Am urcat intr-o ceata foarte deasa pe saua Zanoagele Galesului dupa care am coborat spre lacul Gales. Nu am apucat sa vad acest lac in toata splendoarea lui, cu muntii din jur oglindindu-se in el, cu razele soarelui sclipind in undele lui, insa am reusit sa vad limpezimea lui.
Am urmat apoi traseul tringhi rosu care ne-a scos pe valea Galesului. Din lacul Gales porneste un rau care poarta acelasi nume si care, in vale, se uneste cu paraul Vale Rea, apoi cu paraul Pietrele si Stanisoara formand paraul Nucsoara pe care si mai in vale, inainte de Carnic, este cascada Lolaia. Traseul este lung, merge prin vai, printre jnepeni, prin padure. In genunchi aveam cu totii ace, iar in talpi dureri. Intr-un final ajungem pe drumul forestier spre Carnic. La cabana am ajuns mai mult tarandu-ne, picioarele se pare ca nu erau antrenate pentru un astfel de traseu. Ce noroc si bucurie pe noi, ca prietenii nostri dragi ne asteptau cu cina. Nu am reusit decat sa mananc, sa povestesc putin in timpul mesei, pentru ca apoi am mers direct la somn, organismul isi cerea odihna bine meritata.
Daca va intrebati ce am simtit la revederea acestor munti... ei bine, au ramas iubirea mea ... montana.
Fara romantari si alte detalii: traseul a durat in total 13 ore si 45 minuate, iar diferenta de nivel a fost de aproape 1500m.  Fragmentat avem: Carnic - cabana Gentiana 2:30 ore,  pana la lacul Pietrele inca 1 ora, pana la Curmatura Bucurei inca 45 min, pana la varful Peleaga 2 h, pana la varful Papusa 1 h, pana la lacul Gales inca 2 ore, pana la Carnic inca 3 ore. Nu am inclus pauzele care au fost inca aproape 2:30 ore.

E frumos sa fii turist in Romania!

View Larger Map