Mănăstirea Bârsana

Frumoasă este țara asta a noastră, dar frumos este Maramureșul cu tradițiile sale, cu arta sa ...

Mergeam cu mașină dinspre Borșa spre inima țării Maramureșului. Șoseaua unduia frumos prin sate de o frumusețe aparte, împodobite cu porți care mai de care mai frumos sculptate cu modele vegetale și animale, case mici cu specific, case mari, mai noi, dar tot frumos și cu gust făcute. Din loc în loc, apărea câte o turlă de biserică de lemn, cu acoperișul până aproape de pământ. Multă filozofie de viață înglobează aceste porți și biserici.

Era o zi de duminică. Pe drum ne-am întâlnit cu multe grupuri de femei și bărbați care se duceau, probabil ca în fiecare duminică, la slujbă de la biserică. Femeile nu purtau costume populare, însă aveau nelipsită fustă largă în pliuri. Unele chiar aveau fuste ornate cu flori, de o mare frumusețe. Tinere, bătrâne... nu conta... purtau fustele lor specifice. Frumos. Am întâlnit și un bătrânel, care mergea încet, sprijinindu-se într-un toiag, îmbrăcat cu ițari și cu opinci în picioare. Se ducea și el la biserică.

Am mers mult pe valea Izei, această vale despre care se spune că este "ținutul de legendă al sufletului românesc. Dincolo de coline și păduri, există o altă geografie - mai profundă - aceea a sentimentelor. La temelia tuturor acestora - coline, păduri, sentimente - se află credința, iubirea și nădejdea. Aici, în aceste locuri, oamenii și lucrurile sunt împăcate cu ele înșele, împăcați cu ei înșiși" (http://www.manastireabarsana.ro )

Am ajuns pe la amiază la Mănăstirea Bârsana. Era o toamnă foarte târzie și ploua din când în când mărunt. Drumul de la parcare la mânăstire duce întâi pe sub o poartă mare, maramuresana, impresionantă prin magnitudine și ornamentație, după care drumul urcă spre intrarea în mânăstire. Intrarea o facem printr-un turn clopotnița. Trecem mai departe în curtea mănăstirii. În dreaptă, se ridică spre cer, parcă dorindu-și să unească cerul cu pământul, turnul bisericii din lemn. În stânga se întinde o grădină frumoasă, traversată de un pârau, cu un podeț care îl traversează. În mijlocul grădinii se găsește un Altar în aer liber și un Aghiazmar. Toate frumos încadrate în acest decor liniștit și cuceritor, dându-ți ocazia să te afunzi în reflectare.

Grădina are pe marginile laterale câteva clădiri: Stăreția, casa Voievodală, Casa Artistului, Muzeul de Icoane și carte veche și alte clădiri destinate locuitului și altor activități gospodărești. Toate aceste clădiri au o arhitectură aparte, îmbinând elemente tradiționale într-un mod fermecător, care încânta și intrigă privirea. Nici un amănunt nu a fost scăpat, toate au fost tratate cu o deosebită atenție, pentru a oferi omului ce îi calcă pragul imagini memorabile și momente de fericire pură.

După ce ne-am încântat privirea cu frumusețile ce ni se așterneau în fața ochilor, am pornit spre descoperirea mai amănunțită a locurilor.  Am gustat pe rând și cu nesaț din frumusețile locului, ne-am minunat de picturile interioare ale bisericii, de multitudinea de ștergare și șervete care ornau mesele, de sculpturile făcute, parcă, în orice bucată de lemn  folosită în construcție. Am uitat să revenim cu picioarele pe pământ tot uitându-ne la vârful turlei bisericii. Biserica era acoperită, cu multă migală, de solzișori mici, făcuți din lemn și bătuți cu atâta atenție și măiestrie. Am colindat prin grădină îndelung, ne-am bucurat de liniștea și atmosfera de acolo. Deși era o vreme bacoviană, atmosfera nu era, nici pe departe, tristă și apăsătoare.  

Complexul mânăstiresc Bârsana se află în satul cu același nume din județul Maramureș, la 22 km de Sighetul Marmației. Clădirile acestui complex sunt construite relativ recent (1993-1998),  dar păstrează vie arta și cultura populară.

Istoria acestui complex vine din timpuri străvechi și numai memoria și tradiția populară a făcut ca în zilele noastre să ne bucurăm de acest lăcaș. Se spune că prima biserică a fost construită pe la 1390. În timp, această a fost mutată ori devastată, iar de  la 1791 când au năvălit tătarii, a fost complet distrusă. Însă, oamenii locului nu au uitat această mânăstire și au reușit să o reconstruiască, la finele secolului trecut. Existența bisericii în zilele noastre este o mărturie a trăiniciei spiritului creștin maramureșan. La construcție s-a folosit lemn de stejar și pietre de rău, toate îmbinate prin meșteșugul tradițional încă păstrat în aceste locuri.

Există și o legendă legată de această  mânăstire care spune că "pe dealul Jbar era un cimitir de ciumați. Oamenii secerați de molimă au fost îngropați în grabă fără servicii religioase. Sătenii au mutat bisericuța de lemn pe Jbar, având convingerea că victimele ciumei își pot dormi somnul de veci doar dacă li se face slujbă religioasă."

Fermecător loc. E frumos să fii turist în România!

Biserica fortificata de la Viscri

Azi am calatorit in timp, pornind dintr-un loc unde am vrut sa merg pentru ca toata lumea il lauda. Am plecat cu inima un pic indoita. In batrani este o vorba: „la locul laudat sa nu te duci cu sacul”... asa ca nu am mers cu asteptari prea mari, dar locul acesta a reusit sa ma transpuna in vremuri trecute, linistite, senine... in acea liniste a satului vechi de acum cateva sute de ani... unde timpul parca este suspendat, stand si el sa se bucure de frumusetile si serenitatea locului. Nu este de mirare ca acest loc a fost placut atat de mult si luat sub aripa sa de printul Charles.

Din DN1, in dreptul localitatii Rupea, cam la 65 km de Brasov, am pornit pe o straduta laturalnica din partea stanga cum vii de la Brasov. Se mai poate ajunge in acest sat de la Bunesti, comuna aflata la 83 km de Brasov si la 35 km de Sighisoara, dupa un drum de 8.5 km. Drumul de la Rupea pe care am pornit noi serpuieste multa vreme printre coline pline de pasune si din cand in cand de padurici tinere. La un moment dat, drumul asfaltat se termina. Mergem mai departe pe acest drum, printre fanetele si pasunile localnicilor, aproximativ 7 km pana in satul Viscri. Aici, de o parte si de alta a drumului sunt case cu specific sasesti, cu porti si garduri inalte, foarte apropiate una de alta, varuite in diverse culori placute ochiului. Multe din aceste case au fost reconditionate pastrandu-se forma originala, folosind materiale identice cu cele originale si folosind aceleasi metode de constructie, toate cu sprijinul fundatiei Mihai Eminescu patronata de printul Charles. Inaintam cu ochii de o parte si de alta a drumului, admirand casele, pana la biserica fortificata din localitate. Spre biserica se ajunge pe o alee pietruita ce inainteaza printr-o curte plina de copaci. Serenitatea te cuprinde de cum pui piciorul in aceasta curte. Cu fiecare pas care ne ducea mai aproape de biserica crestea in intensitate o melodie placuta cantata la orga. In sfarsit ajungem langa biserica. Intrarea se face printr-o poarta in zid, de mici dimensiuni, dupa care ne intampina o doamna foarte draguta si dupa plata taxei de intrare ne inmaneaza niste foi cu informatii despre locatie si parca se scuza ca foile sunt asa de multe.

Muzica cantata la orga continua si ne-a insotit pe aproape tot parcursul vizitei prin curtea bisericii, prin turnurile deschise publicului. Aceasta muzica ne-a facut vizita atat de speciala. Cel care canta era sotul doamnei care ne-a intampinat la intrare si canta din placere, in aceasta zi de duminica de vara. In cadrul complexului este amenajat si un mic muzeu, unde sunt colectate obiecte folosite in vechime de locuitorii acestui loc. Gasim aici colectii de straie populare, de vase vechi, bani, mobilier, unelte si cate si mai cate. Dat fiind ca in copilarie verile mi le petreceam la bunici si aici am intrat adesea in contact cu astfel de obiecte vechi, atat unelte cat si gospodaresti, pe care odinioara bunica le folosea in mod curent, colectiile mi-au adus aminte de copilarie. Mi-a placut foarte mult ca, din loc in loc, pe pereti, se vorbea de diverse traditii si obiceiuri ale locului.

Vecinatatea de exemplu era modul lor de organizare. Toate familiile ce locuiau pe o strada formau o vecinatate. Aceste familii erau conduse de un „parinte al vecinatatii” ales pe 2 ani dintre barbatii insurati ai vecinatatii si avea responsabilitatea sa se ocupe de organizarea si supravegherea treburilor ce trebuiau facute de membrii vecinatatii. Tot istoricul vecinatatii se nota pe hartie, iar aceste documente se pastrau in „lada vecinatatii”.

Ziua impacarii era ziua de marti dinainte de ziua de Paste, iar in aceasta zi se plateau amenzile pentru obligatiile neefectuate in cadrul comunitatii, se planificau urmatoarele activitati pe tot anul si se facea un raport de gestiune de care erau anuntati toti membrii vecinatatii.

Si mai sunt si alte obiceiuri care reglementau foarte bine activitatile comune pentru ca intreaga comunitate sa functioneze cat mai bine si membrii sa fie cu totii multumiti, acel gen de reguli care acum sunt considerate ingradire a libertatii, dar care aduceau de fapt ordine si egalitate in cadrul comunitatii. Acestea erau regulile dupa care sasii convietuiau si se organizau atat de bine si ma intreb daca comunitatile de romani au imprumutat ceva din acest stil interesant de organizare.

Am rasfoit prezentarea primita la intrare si am aflat ca localitatea a fost prima data atestata documentar la 1400, intr-un document de plata a impozitelor. Biserica a fost prima data construita de secui la inceputul secolului al XII-lea; in 1185 a fost preluata de sasi si transformata de-a lungul timpului: s-a daramat partea de est si s-a facut un cor trapezoidal sustinut de 7 contraforturi apoi s-a construit in vest o galerie. Fortificarea bisericii s-a facut mai tarziu,  in primul sfert al secolului al XVI-lea cu sprijinul Provinciei Sibiu. Se spune ca aceasta localitate a fost mereu libera, neapartinand vreunui nobil. 

Acum biserica face parte din patrimoniu UNESCO si aici mai locuiesc 500 de oameni din care 27 de sasi. Se spune ca ar fi cea mai veche localitate din Transilvania si printre cele mai bine conservate. A fost o placere sa vizitez aceste locuri si voi reveni cu mult drag. 

View Larger Map

Biserica fortificata de la Biertan

O vizita in Transilvania trebuie sa includa vizionarea minunatiilor facute de sasi incepand cu perioada in care au colonizat aceste meleaguri; multitudinea de biserici fortificate, ajunse pana in prezent, ca o marturie a unui mod de viata foarte bine organizat si structurat.

Eram pe aceste meleaguri frumoase. Vizitasem minunata cetate de la Slimnic si am plecat mai departe cu o destinatie speciala: biserica fortificata de la Biertan, biserica construita in secolul XV-XVI in locul unei biserici mai vechi. Pe drum insa, am descoperit in mod intamplator biserica fortificata de la Axente Sever, unde o doamna ne-a depanat povesti frumoase si pline de invataminte. Alergam mai departe pe soselele transilvanene, dupa una din cele mai frumoase si mandre biserici fortificate din Ardeal: biserica de la Biertan. Trecem de Medias. Tragem, in fuga, cu ochiul  la centrul vechi, dupa care ne urmam calatoria in directia Sighisoara. Nu ajungem acolo pentru ca, dupa aproape 17 km, in localitatea Sares pe Tarnave, mergem in dreapta spre Biertan unde ajungem peste inca 10km. Inca inainte de intrarea in localitate se vedea, pe un varf de colina, mandra biserica-cetate. Parcam masina chiar langa zidul sau exterior si pornim in incursiunea prin lume medievala.

Intrarea in curtea bisericii se face printr-un turn exterior, numit Turnul Portii, ce se continua cu un tunel din lemn, cu multe trepte, lung de aproximativ 100m. Acest tunel traversa de fapt curtile interioare create de zidurile cu care este fortificata biserica. Biserica este inconjurata de 3 ziduri, care o inconjoara asemanator unei spirale. Zidurile au fost construite in perioade diferite in scopul apararii bisericii. Aruncam un ochi in lateralul tunelului si vedem ridicandu-se maiestos, dupa ultimul zid, un turn cu un ceas, si in capat, un turn din lemn, unde am aflat ulterior ca era clopotul bisericii. Ambele turnuri de un farmec aparte, pastrand atat de bine aerul medieval. Ajungem in curtea interiora si incepem hoinareala. In dreapta, gasim o cladire in care pe vremuri era primaria localitatii. De aici porneste un drum destul de lat, marginit de ziduri de o parte si de alta si strabatut pe deasupra de niste traverse boltite; acest drum era probabil destinat intrarii in curte cu carute. La capatul lui e un alt turn, de dimensiuni mai mici decat cel de la prima intrare, dar al carui mod de expunere a ferestrelor, aduceau cu o forma faciala umana simpatica. Mi-a placut mult acest turn si m-am amuzat la vederea lui de fiecare data cand l-am vazut de-a lungul vizitei. Acest turn mai este numit si Turnul Slaninei. In multe din locatiile sasesti se gaseste o astfel de camera, in care locuitorii isi tineau slanina, semnata cu numarul casei, pentru ca fiecare sa isi recunoasca si sa isi consume propriul produs. Saptamanal se deschidea aceasta incapere si localnicii isi faceau aprovizionarea cu slanina pentru urmatoarea saptamana.

Explorand mai departe, la baza unui alt turn dam de o serie de lespezi din piatra frumos lucrate si morminte. Era vorba de Turnul Mausoleu unde au fost aduse astfel de lespezi la inceputul sec XIX. Continuam incursiunea pe marginea zidului interior. Peste ziduri se vede o minunata panorama asupra localitatii. In curtea interioara mai vizitam Turnul Catolic si cladirea inchisorii. Turnurile vazute in acest loc seamana foarte bine cu turnurile din jocul Age of Empires perioada Middle Age. Totul era asa de bine pastrat..., mai lipseau locuitorii care sa misune in zona. Inchisoarea are si ea o poveste, de asemeni des intalnita in aceste asezari sasesti: camera impacarii. Aici, cuplurile care isi doreau sa divorteze, erau inchise, intr-o camera, in care trebuiau sa imparta o cana, un set de tacamuri, o masa, un scaun, o farfurie. Dupa o perioada, cuplu era eliberat si, in cele mai multe cazuri, acesta nu se destrama. Se spune chiar ca, a fost un singur cuplu din 300, care dupa acest tratament, nu si-a schimbat decizia de a divorta. Eeee... ce metode interesante sa iti intre mintile in cap.

Am lasat spre final vizitarea bisericii, asa ... ca cireasa de pe tort si am fost placuti impresionati de acest final. Intram in biserica si ne impresoara o racoare placuta. Biserica este construita in stil gotic tarziu, dar contine la unele portaluri si elemente renascentiste. De cum intri in biserica, tavanul te fascineaza prin jocurile de arcuri frante, specifice goticului, care decoreaza tavanul celor 3 corpuri din care este formata biserica. Aceasta biserica se spune ca este ultima biserica-hala construita in Transilvania.

De o parte si de alta a primului corp strajuiesc coloane inalte, iar pe margini sunt construite loje din lemn in care se asezau crestinii la slujbe. In fata, dupa sirul de bancute de rugaciune, care invitau la solitudine si meditatie, se ridica altarul poliptic, specific bisericilor catolice. Foarte important de stiut despre acest altar este ca are 24 panouri cu picturi si semne biblice mentinute asa cum au fost original pictate, desi a trecut ceva vreme de atunci, ele fiind realizate la finele secolului XV - inceputul secolului XVI. Se spune ca este cel mai mare altar de acest gen din Transilvania. Admiram altarul. In partea dreapta vedem o usa care ducea in sacristie, locul unde se pastrau averile bisericii si a localnicilor in caz de asediu. Usa, din lemn masiv se vedea ca poarta ani grei in spate. Pe partea interiora a ei ne-a atras atentia o incuietoare foarte complicata si mare. Se spune ca aceasta incuietoare, facuta in vremuri medievale, mai exact in anul 1515, de mesteri locali, are 19 incuietori care se inchideau in acelasi timp. A fost chiar premiata in 1900 la Paris. Acest sistem original de inchidere este cunoscut international ca o dovada vie a maiestriei manufacturii sasesti, mai ales ca acest sistem inca functioneaza ... noi nu am incercat sa vedem daca se incuie din respect pentru anii trecuti peste aceasta piesa istorica.

Am mai zabovit apoi in curtea interioara si ne-am bucurat de linistea specifica unor astfel de locase, neputandu-ne dezlipi de acest loc minunat, atat de bine conservat si care pastreaza atat de bine atmosfera acelor vremuri indepartate. Stiu ca supraestimam perioada medievala, care nu era asa romantica precum ne-au zugravit-o marii scriitori, insa m-am bucurat din plin de acest vis frumos.

M-am bucurat sa fiu turist in Romania.

View Larger Map

Biserica de la Homorod

A fost dat sa traim o intamplare cum numai in povesti se mai poate gasi. Initial mi-au dat un sentiment ciudat si nu-mi venea sa cred ca se mai poate intampla asa ceva, dar dupa ce am stat putin sa ma gandesc, mi-am dat seama ca astfel de intamplari sunt extrem de rare (eu nu mai intalnisem asa ceva) si sunt bucuros ca am trait-o.

A fost un cumul de evenimente intamplatoare, care duc cu mintea la incercarile voinicilor din povesti pana la realizarea scopului propus.

Eram pe DJ 132, dupa ce plecasem de la Cetatea Rupea si ne indreptam spre Homorod. De pe drum am observat fortificatia mareata si ne-am propus sa ajungem acolo. Am pastrat drumul principal prin localitate si am ajuns langa ea. Totul era incuiat cu lacate, orice poarta sau usa care sa ne duca inauntrul fortificatiei. Localnicii se uitau la noi parca intrebandu-se ce cautam pe acolo. E drept ca nu ne-am intalnit cu prea multi. Am parcat masina intr-un loc in care sa nu deranjam si ne-am spus sa ne plimbam pe jos pe langa ea inconjurand-o. La un moment dat, trece pe langa noi un copil cu ghiozdanul in spate, care ne saluta respectuos. Raspundem. Am pe buze intrebarea daca biserica se viziteaza, dar din nu stiu ce motiv eram dezarmat de copil. Pana sa-mi fac curaj de a-l intreba, copilul ne surprinde din nou, luand el initiativa. Ne intreaba daca dorim sa vizitam biserica si, dupa raspunsul nostru afirmativ, ne spune ce trebuie sa facem pentru asta: trebuie sa luam cheia care se afla la numarul 25, dupa colt. Ii multumim si ne indreptam spre locatia cu cheia. Ajungem la o poarta, care dadea in curtea unei cladiri lipite de zidul exterior al fortificatiei. Vedem pe stalpul portii o foaie A4 pe care e desenata o cheie si NR 25. Consideram ca aceea este casa cu pricina. Poarta era deschisa si intram. Erau niste oameni care tocmai ieseau dintr-o locuinta de acolo si ii intrebam de cheie. Ni se explica ca de fapt nr 25 este vis-a-visi, iar daca nu e acolo sa o cautam la numarul 26.

Ne intoarcem, traversam strada si batem la poarta cu numarul 25. Nu raspunde nimeni, dar, indrumati de oamenii de mai inainte sa intram in curte, deschidem poarta. Dupa ce facem cativa pasi, ne intampina un caine mic si destul de rau, care isi pazea curtea foarte bine. Cainele s-a repezit la noi: nu ne dorea acolo. Am ramas in urma incercand sa tin cainele departe de mine, iar pentru asta am folosit bocancii din dotare. Am batut repede in retragere si am inchis cainele in curte, iar noi afara. Ce ne facem? Cum facem rost de cheie? Stateam descumpaniti in fata portii de la numarul 25 nestiind care sa fie urmatorul pas. Ca si cum latratul cainelui ar fi fost o alarma, de la numarul 26 iese o femeie mai in varsta, care ne intreaba ce dorim. Nu era la fel de calda precum copilul de mai inainte, dar saritoare si cu dorinta de a ne ajuta. Ii explicam ce dorim si spune sa intram dupa ea in curte. Cainele Ghita, care nu uitase ce s-a intamplat mai inainte, latra de zor si nu ar fi vrut sa intram in curtea lui, dar de data asta intre noi era doamna care calma spiritele. Aceasta striga dupa cineva pe nume, un nume unguresc, si un domn in varsta apare in usa. Avea o statura putin mai mare decat mine, adus putin de spate, slab, cu mustata si cu o tigara in gura. De la atata fumat cred, mustata era galbena in dreptul nasului, iar in rest alba. Ii spunem si lui ca dorim sa vizitam biserica, daca se poate, si mergem dupa el. Ne-a facut o scurta prezentare a locului si ne-a descuiat toate usile. Ei bine, aceasta figura legendara era deschizatorul de usi din povesti.

Am vazut mai multe biserici fortificate, iar de cand am realizat ca sunt destul de multe in Romania, interesul a crescut. Ma gandeam de multe ori cum se face ca in alte tarii sunt mai multe castele si cetati decat la noi, dar mai apoi am realizat ca noi avem in loc bisericile fortificate, cel putin in Transilvania.

Aceasta biserica dateaza din sec XIII si este una din raritatile istorice, avand constructia de tip sala. De obicei bisericile sasesti au planul cu trei nave.

In biserica evanghelica-lutherana se mai tin inca slujbe, insa doar vara. Se spune ca in biserica fiecare se aseza dupa niste reguli bine definite: barbatii pana la 50 de ani se asezau in partea inferioara din spatele bisericii, batranii in stranele inferioare de pe peretii laterali, iar femeile in centrul bisericii.

Locatia mai contine fortificatia cu drum de aparare, doua bastioane si doua turnuri. Toate constructiile s-au efectuat in decursul mai multor sute de ani. 

Turnul de poarta este monument istoric. La baza turnului se afla o sala mica, cu colturi rotunjite, o fosta capela, care mai pastreaza inca picturile originale din sec XIII. Zidul ce formeaza acest turn sunt groase de 3m la baza si de 2m la inaltime. Se spune ca daca se trage o linie orizontala de la Homorod spre vest se vor gasi pe aceasta linie mai multe turnuri donjon similare, construite cam in aceeasi perioada: Barcut,  Movile, Noistat, Netus, Iacobeni, Stejeris si Ruja. Turn donjon este numit turnul cel mai inalt al unei cetati.

Am urcat in turn pe o scara coloana, foarte ingusta la inceput si dupa aceea pe niste scari improvizate de lemn. Panorama de sus e foarte spectaculoasa. Mai mult, las imaginile sa vorbeasca de la sine.

View Larger Map

Biserica fortificata de la Prejmer

Se spune ca la inceputul anilor 1200, cavalerii teutoni au primit de la regele Ungariei drepturi asupra unui teritoriu aflat de-a lungul raului Tarlug, unde a crescut localitatea Prejmer. Acestia au inceput constructia bisericii din localitate. Au ridicat astfel o mandra biserica in stil gotic burgund, avand forma de cruce. Localitatea Prejmer se afla pe drumul ce leaga Brasovul de Pasul Buzau, adica una din intrarile popoarelor migratoare si mai tarziu a turcilor pe teritoriu Imperiului Ungar. Astfel, pe la 1400, in urma invaziilor turcesti biserica a fost fortificata. Zidurile circulare care inconjoara biserica sunt inalte de aproximativ 12 m si groase de 3-4 metri, intarite la exterior cu bastione circulare. Curtea formata are un diametru de aproximativ 80m.

Biserica fortificata, se spune ca a fost atacata de 50 de ori de turci si nu a putut fi ocupata de ei niciodata.

Vizitarea bisericii fortificate de la Prejmer este o experienta deosebita. Din afara, pare o cladire relativ noua, bine intretinuta, construita in stil sasesc. Intrarea se face printr-un culoar, pe o poarta mare si veche, intr-o prima curte micuta. De aici incepe sa se arate adevarata frumusete a lacasului. Intrarea in curtea principala se face printr-un gang boltit, lung de aproximativ 50 m, folosit pentru apararea intrarii in cetate. Din loc in loc, de-a lungul gangului, sunt camarute minuscule unde se puteau ascunde luptatorii sau unde se puteau depozita armele. La mijloc este un gratar din lemn cu dinti de fier, folosit pe vremuri pe post de poarta de aparare. Acum, poarta este deschisa.

La capatul gangului se ridica linistita si placuta cladirea bisericii, avand intrarea pazita de doi copaci. Un aer racoros iese din mareata cladire. In interior, boltile gotice se imbina armonios cu geamurile in forma de rozete. In capat se vede orga din 1800. Altarul se spune ca este cel mai vechi din Transilvania (mijlocul sec XV) si este format din trei panouri: unul central si doua laterale pictate pe ambele fete cu scene religioase importante: Patimile lui Isus.

Iesim din biserica si incepem incursiunea prin curtea interioara. Zidul este captusit pe interior cu zeci, chiar sute de camarute dispuse pe 3 sau pe alocuri 4 niveluri. La fiecare camarutza duce cate o scara... totul este asimetric, ca un mic labirint de scari, coridoare si usi. Am stat cateva minute bune sa urmaresc o parte din scari la ce camere duc. La un moment dat descopar o scara ce servea, daca era mutata, intrarii in doua camarute. Incepem si noi incursiunea pe scarile si culoarele de lemn. Vedem o sala de clasa veche, un dormitor cu mobilier vechi, diverse ateliere... dupa care descoperim o scara ce duce sus la drumul de straja. De-a lungul intregului zid se intinde acest drum de straja lat de 2m. Din loc in loc zidul era prevazut cu guri de tragere si ciocuri de turnare a smoalei tesau apei clocoti. Tot aici se gaseste faimoasa "orga mortii", care este  formata dintr-o scandura ce se roteste in jurul unui ax de fier. Pe fiecare parte a scandurii se prindeau 5 tevi de pusca in locuri speciale. In timp ce se tragea cu 5 pusti dintr-o parte a scandurii, celelalte 5 erau incarcate, ajungand astfel la un tir aproape continuu, iar inamicii erau tinuti la distanta.

Pe timpul asediilor, satenii se adaposteau cu toata familia in interiorul cetatii, fiecare casa avand o camaruta la adapostul zidurilor. Se pot vedea si acum pe usile camerelor numarul casei careia apartineau. Pe timp de pace, aici isi depozitau proviziile, pentru ca atunci cand veneau atacatorii agoniseala sa le fie adapostita deja, sa poata rezista asediilor si in acelsi timp sa nu o lase prada invadatorilor. Acesta este un sistem de organizare sociala des intalnit la sasii din Transilvania din acea vreme. 

Biserica fortificata de la Prejmer este in patrimoniu UNESCO inca din 1999 alaturi de alte inca 6 biserici de acelasi fel: Calnic, Viscri, Darjiu,  Biertan, Saschiz si Valea Viilor. Pe vremuri Transilvania era presarata cu aproximativ 300 de astfel de biserici, din care la inceputul seculului XXI mai erau 150. Se spune ca acestea formeaza unul din cele mai dense sisteme de fortificatii medievale bine pastrate de pe continentul european.

Am plecat de acolo incantata de ce am vazut si aflat. E frumos sa fii turist in Romania!