Varful Omu

Visez de ceva ani sa urc pe un varf de munte cunoscut din Romania. Visez cu ochii deschisi la cel mai inalt varf muntos al Romaniei, dar inca nu am ajuns acolo. Asta nu m-a oprit sa planific o ascensiune pe Varful Omu. De 1 mai a fost o incercare palida, pentru ca am fost speriati de zapada care inca mai trona pe platoul Bucegilor prin anumite zone mai umbroase si mai inalte. Nu am replanificat aceasta calatorie, insa iata ca aproape pe neplanificate am plecat sa il cucerest.

Am plecat dimineata devreme din Bucuresti si am ajuns la cabana Piatra Arsa la ora noua, noua si ceva. Acolo am ajuns cu masina, pe un drum frumos, proaspat asfaltat, pe care il pot asemui cu Transalpina ca peisaje. Unii numesc acest drum TransBucegi, dar nu cred ca este oficiala aceasta denumire.

Afara racorica, insa soarele sus pe cer alaturi de luna, promiteau o zi frumoasa de toamna, cu nori doar cat sa nu fie cele doua astre singurele. Pornim vioi prin palcul de jnepeni, dupa care iesim pe platou spre Cabana Babele. Nu stiu se s-a intamplat, poate din cauza vietii inactive, datorita voiosiei cu care am pornit la drum si as mai avea niste motive pe care nu vi le spun, mi s-a parut acest drum obositor datorita respiratiei, care nu era suficienta efortului depus. 

Am ajuns la Babele, le-am admirat, am identificat rapid viitoarele Babe (care stau vis-a-vis de cele binecunoscute) si am descoperit, cu stupoare, asemanarea uneia din Babe cu un extraterestru. E clar, voia buna era cu noi. Am mers mai departe; traversarea platoului nu a fost dificila, a fost chiar o placere. Dupa ce se termina oarecum platoul, de unde incepe ultimul urcus pe partea dreapta catre Varful Costila, ne apare in dreapta un mare hau -  Valea Cerbului, iar in fata noastra, pe partea stanga haului se inaltau semeti Coltii Morarului. Rareori am avut ocazia sa vad asa ceva. Am stat sa admiram si sa pozam peisajul un timp. Continuand drumul, am ajuns la ceea ce se numeste Coltii Obarsiei. O zona de asemeni interesanta, in care muntele este brazdat de-a lungul cotei de nivel, din loc in loc, de un perete de stanca. Acolo drumul poate fi continuat pe sus - traseul de iarna sau pe jos - traseul de vara. Am decis sa mergem pe traseul de vara, zic mai usor. A fost usor... Cararea taia muntele pe curba de nivel, insa muntele era destul de abrupt, astfel incat valea, in josul careia se vedea doar o stana, parea ingrozitor de adanca si inaccesibila. Mi-am ferit privirea aproape continuu de aceasta vale, dar degeaba; in timp ce mergeam cu privirea atintita in jos, pe cararea destul de lata de altfel, vedeam cu coada ochiului cum valea alerga pe langa mine. M-am concentrat si mai tare sa nu ma cuprinda ameteala. 

In final am ajuns la poalele muntelui in varful caruia se vedea, destul de prafuita, cabana Omu si implicit varful spre care pornisem. Imi mai trag sufletul odata si pornesc la drum, incuranjandu-ma: daca am ajuns pana aici, ajung eu si sus. Si asa a fost, doar ca aveam limba de un cot... dar nu mai coateaza. Nu mai conteaza nici ca nu mai stiam sa articulez o propozitie cand am ajuns acolo sus, incercand sa aflu in cat timp am facut noi urzusul preconizat a se face in 45 minute. Nu mai conta decat sa scot GPS-ul sa vad la ce inaltime am ajuns: 2512 m. Daca mai pui si stanca din spatele cabanei inaltimea ajunge la 2515. Oficial varfu Omu are 2505m si este la 11-lea cel mai inalt varf montan din Romania. 

Ne-am invartit prin imprejurimile cabanei o perioada sa vedem privelistea ce ni se arata generos din toate partile. Am ajuns aproape de varfu Bucsoiu, am vazut departe Zarnestiul si Rasnovul (cetatea Rasnov nu se vede), dar cel mai mult am fost marcata de privelistea asupra muntilor Piatra Craiului. Acestia nu mai erau asa mari si impresionanti ca alte dati, ci pareau doar un sir mic de stanci. Ce insemna perspectiva! Privelistile minunate, nu se compara cu 3800m langa Mont Blanc, insa nu as da nici aceasta experienta la schimb cu nimic altceva. 

Mancam o ciorba de legume, ne destindem un pic si pornim mai departe. Cum sa ne gandim sa mergem pe unde am venit, nici pomeneala. Langa cabana, dupa o mica vale, se ridica un alt varf de munte, mai putin populat si care cerea sa fie cucerit de noi, asa ca nu l-am lasat sa astepte. Era varful Bucura, al 12-lea varf din Romania ca inaltime. Acolo alte poze, alta frica, dar am mers mai departe. La coltii Obarsiei am mers pe traseul de iarna. A fost un pic mai lejer ca si temeri, dar cu un pic mai mult efort depus. 

Nu v-am povestit ca "s-a hotarat" ca intoarcerea sa nu mai fie pe platou, pe la Babele, ci cu un "mic" ocol pe la Crucea Eroilor si Cabana Caraiman. Oboseala incepuse sa se adune; drumul spre Cruce era lung si nu se mai termina, noroc de priveliste si linistea care compensa. La un moment incepe sa se vada si Cruce; fericire, am ajuns! "De acolo nu mai este mult", ne spunem noi. Ce sa vezi, pana la Cruce trebuia sa cobor cu picioarele mele obosite deja, o vale destul de abrupta si plina de pietre. Nu mi-a fost pe plac, insa stiu o vorba din batrani "ochii sperie, mainile bucura", asa ca, desi m-am temut cand am vazut si mi-am spus ca nu voi reusi sa cobor, incet, incet, din piatra in piatra, am ajuns la Cruce. Am mancat o binemeritata ciocolata, ne-am tras sufletul un pic si ne-am odihnit oasele.

Nu mai era mult si noroc ca nu mergeam pe drumul cunoscut, care presupunea sa urcam iara muntele. Alesesem traseul spre Cabana Caraiman. Eu nu fusesem pe acel traseu pana atunci, insa am fost asigurata ca nu este periculos si ca este doar o mica zona unde trebuie sa mergi mai lipit de stanca. LIPIT DE STANCA!? Cum adica, ce inseamna asta? Nu am indraznit sa intreb, parea mai groaznic sa urc din nou muntele; asa ca am pornit pe traseu. De cum am pornit mi-am dat seama ca acest traseu nu e pe gustul meu. Era o carare destul de ingusta, pe marginea haului. La un moment dat m-am oprit, am aruncat o privire si, la fel ca acum cativa ani cand am coborat pe Jepi, am constatat ca nu este tocmai bine sa mai arunc si a doua privire asa ca mi-am propus sa nu ma mai uit in vale pe tot parcursul traseului. Si asa am facut. Mergeam tacuta, incordata si concentrata. Ma intrebam cu groaza ce insemna acea portiune mai grea. La fiecare curba pe care o avea cararea, ma uitam sa vad daca am ajuns la acea zona, dar zona tot nu aparea. La inceput cararea avea pe margina iarba inalta, ce tinea loc de parapet, dar la un moment dat a disparut protectia. Cararea era de aprox 30 cm; in dreapta era o portiune de pamant destul de abrupta ce se continua in sus cu peretele de stanca, iar in stanga o vale mare si adanca, un hau. Ei... si cum mergeam asa cu frica in san, la o nou cotitura a cararii dupa munte, apare un perete stancos pe care erau agatati niste oameni, ce se miscau de parca ar fi dansat break-dance, lipiti de stanca. Cred ca pentru un moment am intepenit, stiu sigur ca am inghitit in sec si am si spus cu voce pierduta "Oh, Doamne!" Imi venea sa ma intorc din drum, insa acest lucru insemna sa merg iara pe cararea ingusta, sa urc pe colina, iar eu nu mai aveam  forta in picioare. Asa ca am continuat drumul, iar cand am ajuns la portiunea cu pricina am avut un dialog serios cu mine insami, mi-am adunat toate fortele, m-am concentrat si am pornit. Nu a fost usor, nu mi-a placut nici atunci nici imediat dupa, dar acum sunt mandra de mine ca am reusit sa imi infrang teama. Nu vreau sa va ganditi la acest traseu ca fiind foarte greu, dar nici usor. Sunt multi oameni care au parcurs acest drum de la Cruce pana la Cabana Craiaman fluerand poate, insa pentru mine a fost o piatra de incercare.

Cum m-am tarat apoi spre cabana Piatra Arsa este deja nerelevant. Ne-am tras sufletul la cabana, am mancat, am baut ceva si ne-am intors in Bucuresti. A fost o experienta deosebit. Am mers in acea zi aproape 25 km prin munte, timp de 9 ore, dar ce frumos a fost sa merg hai hui prin Bucegi.

Cheile Turzii

Drumurile ne-au dus intr-un weekend in zona Clujului. In drumul spre Cluj se zareau de pe autostrada cheile Turzii cum taie muntii in zare. Mi-am spus ca nu trebuie sa ratez ocazia de a le vizita, nu se stie cand se va mai ivi aceasta ocazie. Dupa o noapte petrecuta in frumosul Cluj, am purces sa facem un mic traseu prin Cheile Turzii.

Inca o victorie in lupta continua intre apa si munti. Raul Hasdate si partea de nord a Muntiilor Trascau au dat nastere prin eroziune, acestor chei incluse deja in patrimoniu UNESCO pentru frumusetea lor. Ele se intind pe o lungime de 2.9 km si pot fi traversate destul de usor pe jos, nefiinf nevoie de echipament special. Ajungem cu masina pana aproape de intrarea in chei unde este o cabana parasita, care seamana mai mult cu un mic castel decat cu o cabana de munte. Frumoasa cabana, pacat ca este lasata in paragina.

Lasam masina si patrundem intr-o padurice. Cheile se ascund privirii noastre pentru o perioada, pana cand incep sa se ridice in jurul nostru pereti abrupti, inalti de pana la 300m. Un paradis al alpinistilor. Peisajul care  incepe sa se perinde odata cu patrunderea mai adanc in chei, este un amestec placut de vegetatie, salbaticie, pereti abrupti, turnuri, contraforturi, firide si pesteri. Drumul serpuieste cand pe o parte cand pe alta a raului, uneori este mai larg si placuta, alteori devine stramt si trebuie sa mergi aproape lipit de peretele stancos. Nu poti sa te plictisesti aici, insa pentru a admira peisajul trebuie sa te opresti si sa iti ridici ochii de la drumul stancos si uneori prea stramt pentru gustul meu.

La un moment dat am urcat pe un perete destul de abrupt si am patruns intr-una din cele aproape 60 de pesteri care se afla de-a lungul acestor chei, pesteri de mici dimensiuni, in majoritate sub 20 m lungime, cea mai lunga fiind de 123m lungime. Aceste pesteri au folosit in trecut ca refugiu in fata invaziilor tatare, arheologii au descoperit urmele adaposturilor omenesti dar si resturi de mamifere din epoca cuprului, bronzului si fierului. Iata cateva nume de pesteri: pestera Calastur, pestera Liliecilor, pestera Cuptorului, pestera Cetatea Mare, Cetatea Zanelor, Grota lui Hill.

In pestera Cetatea Mare se spune ca ar fi avut adapost haiducul Balica care a participat la revolta antiaustriaca a curutilor de la inceputul secolului XVIII.

Sunt multe legende legate de aceste locuri care au jucat un rol asa important in viata localnicilor de-a lungul timpului, iata doua dintre ele:

Legenda comorii ascunse
Se spune ca exista o comoara ascunsa in aceste chei, iar odata la 7 ani se deschide o intrare secreta si zanele coboara dupa apa la un izvor aflat in apropiere. In aceasta perioada comoara ramane nepazita. Odata un pastor de capre a zabovit prea mult in aceasta pestera si a iesit dupa sapte ani ca un mosneag cu barba alba, iar in acest rastimp si-a pierdut toata familia.

Legendele regelui Ladislau sunt numeroase, dar se invart in jurul a trei motive:
Motivul craparii stancii - Sfantul Ladislau fuge de cumani. El si ostenii sai se roaga la Dumnezeu, iar acesta face sa crape muntele în doua, iar urmaritorii cad in prapastie. Mai exista o varianta a legendei in care Sfantul Ladislau, cu o bagheta magica sau cu o sabie, face ca stanca sa se despice in doua sau o varianta in care Sfantul Ladislau sare cu calul peste o adancitura, iar in urma loviturii copitelor calului, stanca se surpa. 

Motivul izvorului - Sfantul Ladislau si ostile sale cutreiera insetati hotarele orasului Turda, regele isi infinge spada sau lancia in stanca, iar in locul atins tasneste un izvor. 

Motivul banutilor - Ramasitele pietrificate ale unor vietati unicelulare (forminifera), numite banutii Sfantului Ladislau, pot fi gasite si azi în albia Hasdatelui. Conducatorul cumanilor, in timp ce fuge, arunca bani, cu intentia de a scapa cu viata, castigand timp pana ce urmaritorii lui maghiari culeg monedele. In urma rugaciunilor Sfantului Ladislau, Dumnezeu preface banii in piatra. 

Am ramas cu amintiri placute despre aceste locuri. E placut sa fii turist in Romania.

Biserica fortificata de la Prejmer

Se spune ca la inceputul anilor 1200, cavalerii teutoni au primit de la regele Ungariei drepturi asupra unui teritoriu aflat de-a lungul raului Tarlug, unde a crescut localitatea Prejmer. Acestia au inceput constructia bisericii din localitate. Au ridicat astfel o mandra biserica in stil gotic burgund, avand forma de cruce. Localitatea Prejmer se afla pe drumul ce leaga Brasovul de Pasul Buzau, adica una din intrarile popoarelor migratoare si mai tarziu a turcilor pe teritoriu Imperiului Ungar. Astfel, pe la 1400, in urma invaziilor turcesti biserica a fost fortificata. Zidurile circulare care inconjoara biserica sunt inalte de aproximativ 12 m si groase de 3-4 metri, intarite la exterior cu bastione circulare. Curtea formata are un diametru de aproximativ 80m.

Biserica fortificata, se spune ca a fost atacata de 50 de ori de turci si nu a putut fi ocupata de ei niciodata.

Vizitarea bisericii fortificate de la Prejmer este o experienta deosebita. Din afara, pare o cladire relativ noua, bine intretinuta, construita in stil sasesc. Intrarea se face printr-un culoar, pe o poarta mare si veche, intr-o prima curte micuta. De aici incepe sa se arate adevarata frumusete a lacasului. Intrarea in curtea principala se face printr-un gang boltit, lung de aproximativ 50 m, folosit pentru apararea intrarii in cetate. Din loc in loc, de-a lungul gangului, sunt camarute minuscule unde se puteau ascunde luptatorii sau unde se puteau depozita armele. La mijloc este un gratar din lemn cu dinti de fier, folosit pe vremuri pe post de poarta de aparare. Acum, poarta este deschisa.

La capatul gangului se ridica linistita si placuta cladirea bisericii, avand intrarea pazita de doi copaci. Un aer racoros iese din mareata cladire. In interior, boltile gotice se imbina armonios cu geamurile in forma de rozete. In capat se vede orga din 1800. Altarul se spune ca este cel mai vechi din Transilvania (mijlocul sec XV) si este format din trei panouri: unul central si doua laterale pictate pe ambele fete cu scene religioase importante: Patimile lui Isus.

Iesim din biserica si incepem incursiunea prin curtea interioara. Zidul este captusit pe interior cu zeci, chiar sute de camarute dispuse pe 3 sau pe alocuri 4 niveluri. La fiecare camarutza duce cate o scara... totul este asimetric, ca un mic labirint de scari, coridoare si usi. Am stat cateva minute bune sa urmaresc o parte din scari la ce camere duc. La un moment dat descopar o scara ce servea, daca era mutata, intrarii in doua camarute. Incepem si noi incursiunea pe scarile si culoarele de lemn. Vedem o sala de clasa veche, un dormitor cu mobilier vechi, diverse ateliere... dupa care descoperim o scara ce duce sus la drumul de straja. De-a lungul intregului zid se intinde acest drum de straja lat de 2m. Din loc in loc zidul era prevazut cu guri de tragere si ciocuri de turnare a smoalei tesau apei clocoti. Tot aici se gaseste faimoasa "orga mortii", care este  formata dintr-o scandura ce se roteste in jurul unui ax de fier. Pe fiecare parte a scandurii se prindeau 5 tevi de pusca in locuri speciale. In timp ce se tragea cu 5 pusti dintr-o parte a scandurii, celelalte 5 erau incarcate, ajungand astfel la un tir aproape continuu, iar inamicii erau tinuti la distanta.

Pe timpul asediilor, satenii se adaposteau cu toata familia in interiorul cetatii, fiecare casa avand o camaruta la adapostul zidurilor. Se pot vedea si acum pe usile camerelor numarul casei careia apartineau. Pe timp de pace, aici isi depozitau proviziile, pentru ca atunci cand veneau atacatorii agoniseala sa le fie adapostita deja, sa poata rezista asediilor si in acelsi timp sa nu o lase prada invadatorilor. Acesta este un sistem de organizare sociala des intalnit la sasii din Transilvania din acea vreme. 

Biserica fortificata de la Prejmer este in patrimoniu UNESCO inca din 1999 alaturi de alte inca 6 biserici de acelasi fel: Calnic, Viscri, Darjiu,  Biertan, Saschiz si Valea Viilor. Pe vremuri Transilvania era presarata cu aproximativ 300 de astfel de biserici, din care la inceputul seculului XXI mai erau 150. Se spune ca acestea formeaza unul din cele mai dense sisteme de fortificatii medievale bine pastrate de pe continentul european.

Am plecat de acolo incantata de ce am vazut si aflat. E frumos sa fii turist in Romania!

Cetatea Sighisoarei si Festivalul Medieval

Sighisoara este poate cel mai bine conservat oras medieval din Romania. Este un mic oras fortificat care dateaza din vremuri indepartate (1191 conform cronicarului Krauss), intemeiat de sasi cu scopul apararii granitei de est a Ungariei . Initial nefortificat, distrus in timpul invaziei tatarilor si reconstruit, fortificat odata cu amenintarea turcilor.

Orasul a jucat un important rol strategic si comercial secole de-a randul in aceasta parte a Europei. Numarul mare de mestesugari si artizani concurau cu succes orase importante din Germania, iar contactele comerciale se intindeau pana in Olanda si Persia. Existau aici 15 bresle de mestesugari si 20 de ramuri artizanale; fiecare breasla fiind responsabila cu construirea unui turn si apararea acestuia. Au fost astfel construite 14 turnuri si 4 bastioane, din care au ramas 9 turnuri si majoritatea bastioanelor.

 Aici se spune ca s-a nascut Vlad Tepes in 1431.

Am vizitat acest oras in tihna, odata cand eram in trecere. Am intrat in atmosfera foarte repede. Pentru mine, ca o iubitoare de cetati, castele si palate, nu a fost prea greu sa imi imaginez cavaleri si domnite mergand pe strazile pietruite, mestesugari sau artizani muncind de zor. Istoria este la orice pas ...cladirile, turnurile, bastioanele, strazile si muzeele se combina armonios oferind vizitatorilor placuta atmosfera medievala.

Am revenit ulterior in aceasta atmosfera minunata odata cu festivalul medieval de acum cativa ani. Acesta mi-a oferit o experienta diferita fata de prima vizita. Cu ocazia festivalului, orasul medieval s-a animat; pe strazi au aparut cavaleri, domnite, poeti si pictori. Am reusit sa petrec o noapte intreaga pe strazile cetatii vizionand spectacole de teatru, spectacole muzicale medievale si moderne, scenete, privind reprezentatii de turnir si batalii cu sabii. La acest festival intri in alta lume, o lume in care aproape totul este posibil... pana si sarutarile pe gratis...

Pentru cei care nu stiu, anual se organizeaza festivalul medieval de la Sighisoara in ultimul weekend al lunii Iulie. Anul acesta s-a facut o exceptie: se tine cu un weekend inainte (din considerente politice).

Mi-a placut sa fiu turist in Romania.

Cheile Oltetului si pestera Polovragi

Toate au un inceput... iar inceputul pasiunii mele de a-mi cunoaste tara, a fost descoperirea Cheilor Oltetului si a pesterii Polovragi. 

Veneam pentru prima data in aceasta zona si apropiindu-ne de Horezu am vazut in departare ceva interesant si curios: sirul muntos era intrerupt brusc. Cu prima ocazie am plecat sa vedem ce este acolo, in acea crapatura in munti. De pe DN67, drumul intre Ramnicu Valcea si Tragu Jiu, dupa Horezu, la un moment dat mergem in dreapta spre manastirea Polovragi, pe langa care trecem si ajungem la Cheile Oltetului. 

Oltetul este un afluent al Oltului care izvoraste din muntii Capatanii si care la iesirea dintre munti ajunge sa formeze granita intre muntii Capatanii si frumosii munti Parang. Mergem pe drumul forestier care serpuieste frumos intre cele doua masive muntoase. Oltetul curge inspumat in albia sa, care se afla la aproximativ 20m sub nivelul drumului. Peisajul este de o frumusete rara, pastrand salbaticia naturii in toata splendoarea sa.

Nu mult dupa intrarea in chei, am descoperit si pestera Polovragi. Initial nici nu am putut sa ii pronunt numele, dar acum este bine intiparit in memoria mea. Pestera se afla pe partea dreapta a raului cum patrundem in chei, in versantul Muntilor Capatanii. Se spune ca a fost formata de Oltet, pe aici fiind un vechi curs al sau. Se spune ca nu se stie unde isi are capatul. Lungimea explorata este de aproximativ 10km, dar se banuieste ca pestera este poate de 3 ori mai lunga, fiind astfel printre cele mai lungi pesteri din tara. Are o foarte mare vechime, fiind gasite aici o serie de picturi rupestre. Se spune ca prin pestera se poate ajunge pana la ruinele cetatii dacice fortificata ce se afla deasupra. Tot aici se spune ca ar fi locuit marele Zalmoxis, ca s-ar fi retras dupa cuceriea Daciei de catre romani, iar picaturile de apa ce cad de pe varfurile stalactitelor ar fi lacrimile lui, care plang soarta poporului. 

Pestera are o atmosfera placuta, temperatura este aproape constanta tot timpul anului, aproximativ 10 grade Celsius. Este alcatuita dintr-o galerie principala din care se desprind galerii secundare. Doar 800 - 900m sunt partea vizitabila, zona fiind amenajata si electrificata. Aici gasim "scaunul lui Zalmoxe", "Sala Divina", "Bolta insangerata", "Moartea cu coasa", "Decebal si dacul " si multe altele.

Am revenit in zona dupa aceasta descoperire si pe viitor cu siguranta voi merge din nou.

Locul din vis

Sunt multe locuri de vis in Romania. Locul la care visez cu ochii deschisi uneori si unde imi propun an de an sa ajung, este undeva dupa Zarnesti, dupa Cabana Plaiul Foii, dar nu prea departe, unde este o poiana intre drumul forestier si raul rece de munte. Poienite sunt mai multe, insa doar una este cea care ofera o privelistea care iti taie rasuflarea, asupra muntilor Piatra Craiului.

Acolo, pe marginea raului, in iarba deasa si cu ochii pironiti pe creasta muntelui, acolo sus unde din cand in cand se poate vedea cate un temerar parcurgand inaltimile ametitoare, am indraznit sa imi fac planuri sa urc si eu pe un varf de munte.

Tot acolo, seara pana tarziu spre noapte am stat langa focul de tabara povestind, cantand si m-am trezit dimineata in susurul raului, in fosnetul ierbii si in bataia blanda a soarelui.

E un loc cat se poate de real, pe care vi-l recomand cu caldura.

Vulcanii noroiosi

O calatorie selenara. Asa as numi vizita la Vulcanii noroiosi, pentru ca de cum am pus piciorul pe pamantul de acolo am simtit ca am aselenizat. Eram insa in Romania, judetul Buzau langa localitatea Berca.

Vulcanii noroiosi sunt rezultatul iesirii la suprafata a unor gaze naturale de la adancimi mari, de aproximativ 3000 m, care in drumul lor spre suprafata antreneaza namol si apa. Se creaza astfel conuri vulcanice interesante, asemanatoare celor clasice doar ca in miniatura. Aspectul selenar este dat de namolul uscat si crapat de soare si lipsa de vegetatie.

Nu stiu cum a trecut timpul petrecut acolo. Suprafata pe care se intind vulcanii este destul de mare si alergatul dupa vulcani, privitul minute in sir cum iese namolul de culoare gri din adancuri sub forma unor bulbuci de diverse dimensiuni te fac sa pierzi notiunea timpului. Nu mai spun de vaile adanci create de vulcani, ca niste dune de nisip, dar facute din argila, unde faceam adevarate sesiuni de escalada.

De aceasta zona se leaga si o frumoasa legenda.  

Pe vremea lui Mihnea al III-lea si a Doamnei Neaga traia un balaur care locuia in acea zona unde azi gasim localitatea Berca. Satenii acelei zone o indrageau pe doamna Neaga, dar cand balaurul a inceput sa le prade agoniseala si sa parjoleasca tot pe unde trecea s-au plans Doamnei si i-au spus ca doar Arbanas, fiul ei, poate, cu sabia si inima lui sa infranga balaurul. Baiatul era tanar si dornic sa isi masoare fortele cu cineva pe masura sa pentru a dovedi oricui ca are in el os domnesc; asa ca a pornit la drum. Trece peste dealuri si ajunge in Valea Slanicului unde vede nenorocirile provocate de balaur si oamenii necajiti si ramasi fara provizii pentru iarna ce urma sa vina. Luandu-se dupa urme ajunge la un deal golas pe coama caruia se odihnea balaurul, dar o pereche de ochi din cele sapte capete ramasese de veghe fiindca la apropierea flacaului balaurul s-a trezit. Viteazul Arbanas ii tinti unul din capete cu o sageata si pana sa se dumireasca balaurul ce s-a intamplat flacaul ii taie capul cu palosul. Ingrozit de durere balaurul a fugit spre ascunzatoarea lui. Pe drum in zadar a incercat sa se apere aruncand flacari spre flacau, acesta, prin miscari agere si indraznete, mai taie inca un cap balaurului. In final lighioana a intrat printr-o gura tainica in glod, la ascunzatoarea din Berca si a ramas pentru vesnicie acolo, nemaindraznind sa iasa la lumina de teama lui Arbanas. Prin preajma ascunzatorii n-a mai crescut de atunci si nu creste nici in ziua de azi fir de iarba, iar pamantul este vanat si crapa peste tot. Din loc in loc fierb mici ochiuri de namol si ies la lumina mici basici ca de sapun. Zice legenda ca pamantul uscat ar fi pielea balaurului, iar prin ochiurile in necontenita fierbere ar iesi sangele murdar si blestemat al fiarei. 

 

In Romania mai sunt si alte zone in care sunt vulcani noroiosi activi, insa nu sunt asa de renumiti precum cei din Buzau.

Rafting pe raul Buzau

Un mod interesant si inedit de a vedea lumea este acela de pe apa, dar nu de pe orice apa, ci de pe ape repezi si involburate.

Nu sunt o persoana curoajoasa, ba uneori ma consider chiar prea fricoasa. Asta nu m-a oprit sa incerc sa vad lumea dintr-o barca de rafting. Asa ca intr-o dimineata calduroasa de septembrie am pornit la drum spre localitatea Siriu din Judetul Buzau. Acolo este lacul de acumulare Siriu, pe malul caruia va recomand sa va plimbati cu masina. Aproape de baza barajului acestui lac se organizeaza ture de rafting, asta daca nu este seceta si se evacueaza apa din lac. 

Se incepe cu imbracarea echipamentului specific acestui sport care te ajuta foarte mult sa te mentii la suprafata apei si sa nu ingheti, pentru ca apa nu este tocmai calda. Apoi incepe initierea in acest sport, care presupune multa concentrare, spirit de echipa, sincronizare si stricta ascultare a indicatiilor date de capitanul barcii. Am invatat relativ repede indicatiile pe care ni le poate da capitanul, care este pozitia corecta in barca, cum se vasleste corect, cum trebuie sa reactionam daca picam din barca, cum se trage din apa un coleg care a cazut din barca, dar de la teorie la practica este cale lunga. 

Intram in apa, apa rece. O simtim chiar si prin costum, dar dupa putin timp ca prin minune se face cald. Exersam in  apa inotatul impotriva curentului si pozitia de coborarea pe curentul apei. In sfarsit ne suim in barca si incepem tura. Ma uit cu frica in fata unde se vede apa involburata cum curge, pietrele raspandite pe traseu. Incepem incet, trecem de primul hop de pietre: "hai ca e simplu" imi spun ca sa ma imbarbatez. Ma uit la fetele colegilor de barca si toti au un jumatate de zambet pe chip. Ne oprim intr-un loc linistit, pentru ca skeeper-ul sa ne simta moralul si sa il ridice, daca cumva este undeva pe sub barca, apoi ne explica ce va fi pe urmatoarea portiune de traseu. Tragem un racnet de imbarbatare si pornim mai departe. Skeeper-ul striga cu putere comenzile, noi le incurcam, nu le auzim, barca ia alt curs decat cel planificat, incercam redresarea barcii; fortele inegale de vaslire stanga-dreapta determina o noua traictorie nedorita, asa ca ne proptim intr-un mare bolovan de pe mijlocul raului, sarim in barca pentru a incerca miscarea ei de pe stanca. Reusim. Mai vaslim un pic si ajungem intr-o zona linistita unde ne oprim. Suntem obositi deja, ne uitam unii la altii speriati, dar entuziasti ca am reusit sa ajungem pana acolo. Privim tarmul, un loc linistit, plin de arbusti, salcii. Pe marginea raului oamenii isi vad linistiti de vietile lor, in timp ce noi traim clipe de exaltare. Skeeper-ul ne spune ca urmeaza o cascada, sa fim pregatiti si sa ascultam comenzile cu strictete. Inima se face cat un purice: cum te pregatesti pentru ceva care nu stii ce presupune? Pornim din nou, ajungem in capatul de sus al cascadei, privim in josul raului unde trebuie sa ajungem: cascada avea o diferenta de nivel cam de un metru jumatate, de-a lungul careia apa cadea cu bucurie. Pornim si noi coborarea cascadei cu un chiot de bucurio-temere. Alunecarea este rapida, concentrarea maxima, senzatia minunata. Ajungem in josul cascadei si nu avem timp sa ne relaxam inca, trebuie sa facem manevrele necesare sa ducem barca unde vrem noi, nu unde vrea apa, respectiv in niste bolovani mari. Privesc padela colegului din fata, vaslesc cat pot de repede in acelasi ritm cu el si deodata aud comanda skeeper-ului sa ne oprim. Rasuflu usurata. Privesc in urma pe unde am trecuta si nu imi vine sa cred. Am reusit si asta, cu totii, fara evenimente neplacute. Dar nu s-a terminat aici, urmeaza zona numita Valhalla care se termina cu un topogan. Cu inima cat un purice dar si entuziasti am pornit spre partea finala... dar va las pe voi sa descoperiti ce inseamna Valhalla si sa simtiti pe propria piele ce insemna aceasta ultima parte din traseu.
In total s-au scurs 3 ore si parcursesem cam 12 kilometri pe rau, dar pentru cei din barca timpul nu a existat.

In Romania se poate face rafting si pe alte rauri: Jiu, Cerna, Crisul repede, Nera, Bistrita.