Simfonia Lalelelor, Pitești și istoria fascinantă a lalelei

Primăvara este frumoasă prin minunile ce le aduce la viață, prin frumusetile ce vin împreună cu ea. În Pitești, an de an, se organizează Simfonia Lalelelor, un festival al lalelelor. Auzisem de ceva ani de acest festival, însă nu m-a încântat ideea să merg la acest festival datorită aglomerației care poate fi acolo.

Mi-am luat inima în dinți și cum era frumos afară iată-ne în drum spre Pitești. Aici, în centrul orașului, lângă magazinul Trivale, este o piață mare, pietonală unde era organizat festivalul. În piață, cum era de așteptat, multă lume, agitație, dar vremea frumoasă și dorința de a mă bucura de flori este mai mare. În mijlocul pieței este un mic parc, care m-a atras ca un magnet. Aici era mai multă verdeață și mai puțini oameni. Aici sunt de fapt lalelele, o multitudine de lalele de diverse soiuri și culori, unduindu-se în valuri prin gazonul verde. O fântână arteziană mare aruncă cu apa în mijlocul părculețului și odată cu apa, aruncă în aer mii de sclipici creând o atmosferă aproape feerică, acoperind și murmurul oamenilor din jur. Alături,o altă fântână în forma unei lalele uriașe, se uită la mulțime de sus si spune că aici este țara lalelelor. Ne-am bucurat ca niște copii de multitudinea de flori și aranjamente. Tot acest mic părculeț mustea de flori divers colorate roșii, roz, albe, galbene, cu diverse forme și de diverse soiuri. Alte flori nici nu mai contau, tot acest parc era făcut pentru celebrarea și punerea în valoare a lalelelor, a frumuseții și delicateței acestei flori.

De jur împrejurul părculețului erau tot felul de tarabe, cu mii de produse legate de lalele, dar și cu produse legate de grădinărit în general și produse tradiționale românești. Te puteai pierde în mici grădini botanice cu sute de plante decorative ce puteau fi achiziționate, puteai să iei sfaturi pertinente legate de cultivarea diverselor plante, te puteai înnoi cu haine tradiționale din in, frumos lucrate manual de doamne harnice și pline de creativitate, puteai să urmezi un scurt curs de origami, unde alături de clasicul cocor puteai să înveți să confecționezi lalele. M-am pierdut pentru câteva zeci de minute în acest amalgam de oameni și activități plin de farmec și nu mi-a părut rău că am făcut asta.

Orașul Pitești este supranumit și Orașul Lalelelor, iar istoria lalelei în acest oraș începe cu toamna anul 1972, când au fost plantați 3000 bulbi de lalele și 100 de bulbi de zambile, care, în primăvara anului următor, au umplut orașul de flori frumoase spre bucuria locuitorilor. De atunci, orașul a devenit patria lalelelor, iar din 1978 a început și organizarea anuală a unui festival dedicat acestor flori numit Simfonia Lalelelor. Anul acesta se va organiza a 38-a ediție în perioada 24-26 aprilie 2015 (www.simfonialalelelor-pitesti.ro).

Lalelele sunt niște flori fascinante, existând  în prezent aproximativ 100 specii. Căutând mai multe detalii despre această floare am descoperit o istorie tumultoasă și minunată.

Ele sunt de sute mii de ani cunoscute oamenilor și inițial au fost cultivate în zona asiatică, din nordul Chinei până în Europa de sud. A stârnit în timp pasiuni, chiar obsesii, dar și tragedii, trecutul ei ascunde o mare forță de a fascina. Încă din anul 1500 laleaua a intrat în viața turcilor, fiind introdusă de Suleiman Magnificul, ca mare admirator al acestei flori. La începutul secolului al XVII-lea, în Turcia, pe vremea sultanului Ahmed al III-lea a fost "Era Lalelei". În această perioadă, aceste flori au devenit foarte cultivate, datorită dragostei sultanului pentru ele, ajungând să reprezinte un simbol al aristrocrației și prestigiului. Motivul lalelei a fost folosit, în această perioadă, în diverse arii ale artei, culturii și arhitecturii. Și în zilele noastre, laleaua reprezintă în cultura turcă un simbol al perfecțiunii și frumuseții. Numele florii provine de la numele de "turban", datorită formei pe care o are floarea.

Floarea a ajuns și în Europa în secolul al XVI-lea. Există o povestioară amuzantă legată de ajungerea acestei flori în Europa. Din frumoasele grădini ale Turciei, ambasadorul lui Ferdinand I la curtea lui Suleiman Magnificul, Egier Ghislain de Busbecq, a trimis la Viena către trei prieteni niște bulbi și semințe de lalea. Fiecare prieten le-a folosit conform priceperii: băcanul le-a pus la consevat în zahăr, gurmandul le-a mâncat cu ulei și sare, iar al treilea le-a plantat fiind botanist. Numele acestui botanist, Clusius, va rămâne legat de istoria acestei flori. El a dezvoltat o gamă largă de lalele, însă cunoscut ca o persoană foarte egoistă, el nu voia să vândă nici un bulb de lalea. Popularitatea florii a crescut foarte mult, iar unii horticultori au reușit să fure câteva lalele, spre disperarea botanistului care, ulterior, a abandonat complet hobby-ul său pentru lalele.

Ce a urmat este de domeniul fantasticului aproape. Perioada este numită și tulipomania sau obsesia lalelei și este considerată de unii economiști prima mare criză economică din Europa. Pasiunea pentru această floare, interesul în creștere pentru ele a dus la o întreagă nebunie speculativă. Hectare de pământ se dădeau la schimbul unui bulb de lalea. În 1637 s-a încheiat această perioadă, cu o cădere bruscă a prețului și cu  falimentele celor care nu și-au mai găsit clienți pentru recuperarea investițiilor.

În zilele noastre este binecunoscută dragostea olandezilor pentru această minunată floare. Se spune că ei sunt cei care au susținut răspândirea acestei flori în restul lumii, nu degeaba Olanda este cunoscută ca "Țara Lalelelor".

Anual se organizează festivaluri dedicate acestei flori în mai multe țări și este minunat că avem și la noi în țara un astfel de festival.

E frumos să fii turist în România.

Ciucaș

Fiecare munte are ceva specific şi frumos, ceva aparte care îl face deosebit şi special. Munţii Ciucaş se remarcă prin frumuseţea stâncilor sale de forme diverse: turnuri, ciuperci, ace, care stârnesc chiar imaginaţia.

Am fost de câteva ori la Muntele Roşu, ca turist "pantofar" pentru că nu am făcut de acolo nici un traseu, doar m-am bucurat de o masă copioasă şi de priveliştea zonei. Este frumos aici, însă cel mai mult m-am bucurat de Munţii Ciucaş pe traseul spre vârful său cel mai înalt, Vârful Ciucaş.

Traseul ales este cel care pleacă de la fabrica de îmbuteliere apă Keia. De pe DN1A, pe direcţia de mers de la Ploieşti spre Braşov, înainte de a ajunge în zona de serpentine, este un pod, podul Berii, de unde se intră pe un drum forestier în dreapta. Traseul este pe Valea Berii, pe unde curge pârâul Berii sau Teleajenul, şerpuind frumos prin pădure aproximativ 5 km, până la fântâna lui Nicolae Ioan, de unde izvorăşte de altfel pârâul Berii. Până aici se ajunge pe jos în aproximativ o oră, iar cu bicicleta sau maşina chiar în mai puţin timp. De la această fântână, de unde ne-am făcut de fiecare dată proviziile de apă, se continuă pentru încă ceva vreme până sus pe platou. Această parte a traseului, deşi este tot pe drum forestier este mai dificilă, panta având aici o înclinaţie destul de mare. Pe jos se merge până sus pe platou, la cabana Ciucaş, timp de 30-45 minute. Se poate merge şi cu maşina, însă doar cele cu tracţiune 4x4 pot fi folosite. Noi am ajuns astfel în 10 min la cabană.

Cabana Ciucaş, este fosta cabană Alexandru Vlahuţă şi a fost reconstruită în 2011, acum fiind cotată la 3 stele. Este situată la 1560m altitudine şi se poate servi în restaurantul ei o ciorbă caldă, o palincă, etc.

Traseul spre Vârful Ciucaş porneşte de la cabană şi durează o oră, poate o oră şi jumătate. Noi am ajuns într-o oră pe vârf, deşi nu ne-am grăbit, însă traseul este uşor, accesibil şi persoanelor care nu sunt obişnuite cu muntele. Panorama este deosebită, deschizându-se orizonturile până departe. Culmile sunt roşii, acoperite de bujori de munte, pentru că este perioada lor. Drumul şerpuieşte pe lângă stânci de forme bizare şi dimensiuni impresionante. Prima răscruce de drumuri este lângă Tigăile Mari, unde traseul se desparte în două: unul direct către Vârful Ciucaş şi unul prin şaua Tigăile Mari. Noi am ales primul traseu care este mai scurt, al doilea fiind cu aproape o oră mai lung. Urcând mai departe ajungem la formaţiunea de stânci care este numită Babele la sfat. De aici până în vârf nu a mai durat mult.

Vârful Ciucaş se află la 1954 m şi oferă o frumoasă perspectivă asupra culmilor din jur. În zilele senine se văd culmile Bucegilor şi a Pietrei Mari, se poate vedea chiar şi Braşovul.  Am zăbovit o perioadă pe vârf să ne bucurăm de tot ce ne oferea locul ca privelişte.

La întoarcere, anul acesta am optat pentru acelaşi traseu pe care am ajuns la vârf, însă anul trecut am ales traseul pe la Şaua Tigăilor. Un traseu mai lung însă mai spectaculos, dat fiind că Tigăile Mari se pot vedea de pe acest traseu în toată frumuseţea lor. În plus, nu departe de vârf am văzut în toată frumuseţea lor alte două stânci cunoscute: Turnul lui Goliat şi Turnul Roşu (care arată ca un sfinx), dar şi alte formaţiuni stâncoase de forme interesante, dar fără nume.

Anul acesta am avut bucuria de a vedea, pentru prima dată în natură, floare de colţ. Aceste flori, atât de rare, sunt speciale prin simplitatea ei. Le-am admirat pe îndelete, însă m-am ferit să fac cunoscută prezenţa lor pe marginea traseului altor călători, de teama de a nu fi culese. Ar trebui să am mai multă încredere în iubitorii de munte. Floarea de colţ este declarată monument al naturii şi culegerea ei este împotriva legii.

Vom reveni mereu cu mare drag în această zonă, mai ales că mai sunt trasee de străbătut.

Delta Dunării - locul minunat unde m-aș întoarce

Cred că fiecare dintre noi are pe lista sa de călătorii trecut să ajungă în Delta Dunării, asta dacă nu a ajuns deja. De multe ori rămânem doar cu lista, fără să o punem în practică. Recomand cu căldură să mergeți, nu veți regreta nici o secundă. 
  
Anul acesta am ajuns, la recomandarea și împreună cu prieteni dragi. Nu am mers ca la pomul lăudat, aveam dramul de neîncredere că nu voi fi pe deplin încântată de aceste locuri din două considerente: peștele care nu este mâncarea mea preferată, ba din contra, și "gângăniile" care te hăituiesc.
  
Am ajuns într-o seară de iunie la Dunavățul de Jos, locația destinație, care se află în sudul deltei și cu acces la multe canale sălbatice ale Dunării. De la Tulcea, am coborât un pic, spre Mahmudia, am trecut de Murighiol și am ajuns într-un vechi sat pescăresc: Dunavățul de Jos. Ne-am cazat la o pensiune a cărei curte se oprea într-un canal al Dunării, și unde, deși am ajuns seara târziu, am fost întâmpinați bine și cu o masă copioasă formată numai din pește: crap și somn prăjit, asezonate cu mujdei și înnobilate cu un vin alb potrivit. A fost începutul unei minivacanțe minunate. 

A continuat a doua zi cu o plimbare prin diverse canale: Canalul Lipovenilor, canalul Dunavăț, canalul Dranov care trece pe lângă lacul Dranov, canalul Perișor care duce la Perișor. Aici, la Perișor, unul din canalele Dunării se apropie foarte mult de mare și poți cu ușurință să ajungi de pe Dunăre, pe uscat și apoi pe malul mării. Am făcut prima baie în mare din acest an, în acest colț de lume, departe de civilizație. O plajă lungă, plină de scoici care se întinde cât vezi cu ochii în zare. Aici cândva a fost o pescărie și încă se mai văd clădiri din acea perioadă. 

Plimbarea pe multitudinea de canale a fost o adevărată bucurie. Fiecare canal arată în felul său, unele au mai mult stufăriș, altele au mai multe sălcii, altele au malurile mai late și mai inundate, altele sunt mai înguste. Toate ascund gângănii de diverse culori, păsări minunate care își luau zborul la trecerea noastră, făcând o mică paradă pentru noi. Am văzut egrete, berze, cormorani, lișițe, păsări pe care nici nu le-am identificat. O pasăre de culoare albastră ne-a atras atenția în mod deosebit. Nu știam cum o cheamă, dar am aflat ulterior: dumbrăveancă. O pasăre deosebită prin coloristica penelor sale: pe cap, pe burtă, la baza aripilor și pe gât penele sunt de culoare albastru deschis, pe spate se îmbină cu o nuanță de maron, iar pe vârful aripilor și pe coadă găsim un albastru mai închis.  
  
La pensiune, seara, începea concertul de broaște, care se termina târziu în noapte. Pe pontonul pensiunii am deprins tainele pescuitului: ce fel de ac ne trebuie pentru peștii din zonă, ce lungime să aibă firul de la pluta pana la ac, ce fel de momeală, câtă răbdare trebuie să ai. Cărțile de la pensiune ne-au ajutat să ne mai îmbogățim cunoștințele în ceea ce privește diversitatea păsărilor din zonă, dar și a peștilor. Pescuitul nu este pentru mine, însă norocul începătorului mi-a dat un pic de curaj în prima zi. 
  
Am mai făcut o plimbare pe canale, de această dată nu spre mare ci prin alte locuri în căutarea vietăților minunate care trăiesc în bună pace în aceste locuri. Destinația a fost lacul Solomon, o zonă inundată artificial în partea sudică a deltei, dar care ascunde minunății fără margini. Aici, printre smocurile de stuf și papură, găsești zeci de cuiburi de lișițe, găinușe de baltă, kire, lebede, rațe colorate divers. Familiile de păsări ieșiseră pe înserat la plimbare liniștite și se grăbeau spre stufăriș imediat ce ne simțeau prezența. Fantastică a fost primirea făcută de miile de broaște care își au sălașul în acele locuri. La intrarea pe unul din cotloanele lacului, toate broaștele din zonă au început să orăcăie. Nu mi-am dat seama dacă de supărare sau de bucurie, dar senzația era ca la intrarea într-o mare arenă. Cred că așa se simt sportivii când intră în arenă și sunt ovaționați de spectatori. "Orăcăiala" era infernală, însă foarte interesantă. Ulterior, broaștele s-au obișnuit cu noi și s-a făcut liniște. Am colindat mai departe. Am văzut lebede, pelicani și apusul de soare peste stufăriș.  

Am colindat spre acest loc pe canale cu nume și fără nume. Se spune că, pe vremea lui Grigore Antipa care a ajutat la amenajarea Deltei Dunării, cei care reușeau să sape câte un canal, acesta primea numele celui care l-a făcut. Este cazul canalului Vanghelie. Citind acum de cele făcute de Grigore Antipa, parcă nu îmi vine să cred : 

"Grigore Antipa a pus la cale, cu sprijinul regilor Carol I și Ferdinand, un plan de exploatare rațională a pescăriilor din lunca și delta Dunării, și de la limane (limanele Basarabiei și ale Dobrogei de la nordul și sudul gurilor Dunării). Conform principiilor ecologice ale lui Haeckel, acest plan a dublat în zece ani producția de pește și de icre negre, fără să distrugă mediile și îndeosebi locurile de înmulțire ale peștilor. Cherhanalele cooperative au înbunătățit situația pescarilor, astfel că sistemul Antipa, foarte avansat pentru timpul său, a fost preluat de regimul comunist în 1947 și dezvoltat până în anii 1965. Dar ulterior a fost înlocuit cu sistematizarea desecărilor, a îndiguirilor și a canalizărilor. Politica ecologică de optimizare a fenomenelor naturale, numită de Grigore Antipa geonomie a fost înlocuită cu una de contrariere a lor, care a dus logic la accelerarea curentelor pe canale, la eutrofizarea zonelor stagnante, și la prăbușirea productivității peștelui (parțial compensată astăzi in piscicultură)" (http://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Antipa).

În toată perioada cucul a cântat de dimineață până spre seară, ascuns de nu-l vedeam. O singură dată am reușit să îl vedem. L-am recunoscut imediat pentru că arată ca într-o poză dintr-un manual școlar.

Legat de partea culinară, ce pot să spun... peștele bine făcut este o mâncare delicioasă, preparat sub diverse forme: ciorbă, saramură, prăjit sau la grătar... totul este delicios. M-am întors din Deltă ca mare amator de mâncăruri bune din pește. 

  

Să fii turist în Delta Dunării este o experiență deosebită. 

  

Mănăstirea Bârsana

Frumoasă este țara asta a noastră, dar frumos este Maramureșul cu tradițiile sale, cu arta sa ...

Mergeam cu mașină dinspre Borșa spre inima țării Maramureșului. Șoseaua unduia frumos prin sate de o frumusețe aparte, împodobite cu porți care mai de care mai frumos sculptate cu modele vegetale și animale, case mici cu specific, case mari, mai noi, dar tot frumos și cu gust făcute. Din loc în loc, apărea câte o turlă de biserică de lemn, cu acoperișul până aproape de pământ. Multă filozofie de viață înglobează aceste porți și biserici.

Era o zi de duminică. Pe drum ne-am întâlnit cu multe grupuri de femei și bărbați care se duceau, probabil ca în fiecare duminică, la slujbă de la biserică. Femeile nu purtau costume populare, însă aveau nelipsită fustă largă în pliuri. Unele chiar aveau fuste ornate cu flori, de o mare frumusețe. Tinere, bătrâne... nu conta... purtau fustele lor specifice. Frumos. Am întâlnit și un bătrânel, care mergea încet, sprijinindu-se într-un toiag, îmbrăcat cu ițari și cu opinci în picioare. Se ducea și el la biserică.

Am mers mult pe valea Izei, această vale despre care se spune că este "ținutul de legendă al sufletului românesc. Dincolo de coline și păduri, există o altă geografie - mai profundă - aceea a sentimentelor. La temelia tuturor acestora - coline, păduri, sentimente - se află credința, iubirea și nădejdea. Aici, în aceste locuri, oamenii și lucrurile sunt împăcate cu ele înșele, împăcați cu ei înșiși" (http://www.manastireabarsana.ro )

Am ajuns pe la amiază la Mănăstirea Bârsana. Era o toamnă foarte târzie și ploua din când în când mărunt. Drumul de la parcare la mânăstire duce întâi pe sub o poartă mare, maramuresana, impresionantă prin magnitudine și ornamentație, după care drumul urcă spre intrarea în mânăstire. Intrarea o facem printr-un turn clopotnița. Trecem mai departe în curtea mănăstirii. În dreaptă, se ridică spre cer, parcă dorindu-și să unească cerul cu pământul, turnul bisericii din lemn. În stânga se întinde o grădină frumoasă, traversată de un pârau, cu un podeț care îl traversează. În mijlocul grădinii se găsește un Altar în aer liber și un Aghiazmar. Toate frumos încadrate în acest decor liniștit și cuceritor, dându-ți ocazia să te afunzi în reflectare.

Grădina are pe marginile laterale câteva clădiri: Stăreția, casa Voievodală, Casa Artistului, Muzeul de Icoane și carte veche și alte clădiri destinate locuitului și altor activități gospodărești. Toate aceste clădiri au o arhitectură aparte, îmbinând elemente tradiționale într-un mod fermecător, care încânta și intrigă privirea. Nici un amănunt nu a fost scăpat, toate au fost tratate cu o deosebită atenție, pentru a oferi omului ce îi calcă pragul imagini memorabile și momente de fericire pură.

După ce ne-am încântat privirea cu frumusețile ce ni se așterneau în fața ochilor, am pornit spre descoperirea mai amănunțită a locurilor.  Am gustat pe rând și cu nesaț din frumusețile locului, ne-am minunat de picturile interioare ale bisericii, de multitudinea de ștergare și șervete care ornau mesele, de sculpturile făcute, parcă, în orice bucată de lemn  folosită în construcție. Am uitat să revenim cu picioarele pe pământ tot uitându-ne la vârful turlei bisericii. Biserica era acoperită, cu multă migală, de solzișori mici, făcuți din lemn și bătuți cu atâta atenție și măiestrie. Am colindat prin grădină îndelung, ne-am bucurat de liniștea și atmosfera de acolo. Deși era o vreme bacoviană, atmosfera nu era, nici pe departe, tristă și apăsătoare.  

Complexul mânăstiresc Bârsana se află în satul cu același nume din județul Maramureș, la 22 km de Sighetul Marmației. Clădirile acestui complex sunt construite relativ recent (1993-1998),  dar păstrează vie arta și cultura populară.

Istoria acestui complex vine din timpuri străvechi și numai memoria și tradiția populară a făcut ca în zilele noastre să ne bucurăm de acest lăcaș. Se spune că prima biserică a fost construită pe la 1390. În timp, această a fost mutată ori devastată, iar de  la 1791 când au năvălit tătarii, a fost complet distrusă. Însă, oamenii locului nu au uitat această mânăstire și au reușit să o reconstruiască, la finele secolului trecut. Existența bisericii în zilele noastre este o mărturie a trăiniciei spiritului creștin maramureșan. La construcție s-a folosit lemn de stejar și pietre de rău, toate îmbinate prin meșteșugul tradițional încă păstrat în aceste locuri.

Există și o legendă legată de această  mânăstire care spune că "pe dealul Jbar era un cimitir de ciumați. Oamenii secerați de molimă au fost îngropați în grabă fără servicii religioase. Sătenii au mutat bisericuța de lemn pe Jbar, având convingerea că victimele ciumei își pot dormi somnul de veci doar dacă li se face slujbă religioasă."

Fermecător loc. E frumos să fii turist în România!

Hotelul de gheaţă din împărăţia zăpezilor

Am avut ocazia de mai multe ori să merg la hotelul de gheaţă, dar abia în acest an am fost pregătită să fac acest lucru.


 Am plecat din Sibiu imediat după micul dejun. Încă din oraş, munţii se vedeau în zare, încărcaţi de zăpadă pe la vârfuri. Înălţimile lor albe oferă un spectacol deosebit privitorilor, iar odată cu apropierea de munţi, de Făgăraş, am simţit acel sentiment de mare drag: îmi fusese dor de ei. Anul trecut, după multele expediţii din vară, Munţii Făgăraş au reuşit să îmi rămână prieteni dragi, nu cunoştinţe de temut. M-a bucurat acest sentiment.

 Drumul Transfăgărăşan este deschis până la Bâlea Cascadă în această perioadă, iar de aici cu telecabina am ajuns sus în căldarea glaciară Bâlea. Telecabină funcţionează zilnic, dacă vremea permite, de la 9 la 17, preţul unui bilet fiind de 50 lei/adult pentru urcare şi coborâre. Telecabina a trecut pe deasupra cascadei Bâlea, pe care o ştiam de o frumuseţe rară, însă acum, datorită precipitaţiilor scăzute debitul său este mic şi apa de abia se prelingea pe stânci. Am trecut repede peste acest aspect, pentru că acolo sus, în faţă noastră s-a arătat şoseaua Transfăgărăşan, cu zonele sale acoperite de zăpada. Zidurile munţilor din jur, ascundeau, din loc în loc bucăţi mari de gheaţă albăstruie.

 Când am ieşit de la telecabină, am simţit că am intrat în împărăţia zăpezilor. Aici totul era alb, mai puţin culmile stâncoase ale munţilor din jur, care aveau doar zone de zăpada şi gheaţă. Vedem imediat hotelul de gheaţă, dar îl ocolim pentru a ne bucura întâi de privelişte. Am fost invitată la o plimbare pe lacul îngheţat. Nici nu mi-am dat seama când am ajuns pe lac. Gheaţa în lac era foarte adâncă, dar eu am păşit, într-o prima fază, cu temere. Am traversat lacul şi ne-am căţărat până la unele zone unde gheaţa parcă curgea din munte. Am făcut turul lacului şi ne-am întors spre hotel. Lângă hotel era începută construcţia iglu-urilor şi probabil a bisericii, însă nu erau terminate. La intrarea în hotel, pe când plăteam taxa de intrare (10 lei) am aflat că datorită precipitaţiilor reduse, celelalte două clădiri de gheaţă nu au putut fi finalizate.

 Hotelul de gheaţă este o atracţie pe cinste. De 9 ani, în fiecare an se construieşte aici, la Bâlea Lac, un hotel de gheaţă, iglu-uri de locuit şi biserică de gheaţă. Se spune că este singurul hotel de gheaţă din Estul Europei. Clădirile din gheaţă sunt construite din blocuri de gheaţă tăiate din lacul Bâlea şi zidite cu zăpada, pe post de liant şi, în plus, sunt udate cu apă care îngheaţă pentru consolidare. Hotelul este inaugurat în fiecare an în jurul zilei de Crăciun, astfel încât este posibilă petrecerea sărbătorilor de iarnă aici. An de an în acest loc se dau petreceri de neuitat. Iniţial, hotelul  era rotund şi avea 9 camere, acum are 12 camere şi este in format dreptunghiular. În acest an hotelul a avut ca tematică stilul baroc.

Cazarea pe noapte este de 400 lei pe cameră (nu ştiu cât este de sărbători), iar temperatura în cameră variază de la minus 2 grade la plus 2 grade.  Dacă aveam dubii, aceste informaţi m-au liniştit: acesta nu este un loc în care mi-aş dori să îmi petrec noaptea.

Intrarea în hotel se face după traversarea unei mici terase, mărginită de un gărduleţ din gheaţă. Intrăm şi ne întâmpina un domn cu perucă, de prin anii 1700, făcut din gheaţă. În partea dreaptă găsim o cameră de zi cu două scaune mari cu spătar şi suport de mâini, făcute din gheaţă, iar în faţă lor, o masă de cafea şi un şemineu, de asemeni făcute din gheaţă. În interiorul gheţii, mici luminiţe, oferă imagini deosebite acestor forme de gheaţă. Ne întoarcem în holul principal şi trecem de prima uşă. În faţă noastră se deschide un restaurant îngheţat - Ice Restaurant, cu mese şi scaune de o parte şi de altă, pe care puteai servi ceva cald, ceva tare sau chiar ceva exotic. Din loc în loc, uşi de diverse forme, semnalau intrarea în camerele hotelului. Le-am vizitat pe toate. Fiecare avea câte un pat mare, aranjat cu multe pături, blănuri, perne trebuincioase somnului la 2 grade. Camerele mai aveau decoraţiuni din gheaţă: o statuetă, o măsuţă, o lampă, o băncuţă... toate păstrând ceva din stilul baroc. Care mai de care mai atrăgătoare, mai luminoasă, confortabile, încercând să te facă să uiţi cât este de rece în cameră. În capătul restaurantului se vedea şi barul îngheţat - Ice Bar.

Am plecat de la hotel şi după o masă caldă la cabana Bâlea, am mai făcut o plimbare prin zonă. Începuseră să fie din ce în ce mai multe persoane prin zonă şi cu această ocazie am văzut câte activităţi temerare se pot face, în această perioadă, aici. Un grup de doi au început traseul spre şaua Caprei, un schior se chinuia să urce pe o pantă abruptă de peste 60 grade înclinaţie, un grup făcea escalada pe gheaţă, alt grup gălăgios se dădea cu barcă pe lac - barcă pneumatică trasă de snow mobil, alt grup vesel se dădea cu săniuţa. Mergem mai departe să vedem zona, unde micii sunt la mare căutare, în mijlocul verii... acum, doar urmele din zăpada, însă oameni deloc. În curmătura Bâlei, sus, zărim un grup de 8 schiori care încep să coboare toată panta pe schiuri însoţiţi de un câine jucăuş. Unii mai dibaci, alţii mai puţin... însă ajung cu toţii bine jos. Îi priveam şi mă întrebăm cam ce fel de oameni pot face aşa ceva, ce filosofie de viaţă trebuie să ai pentru a putea să te aventurezi astfel. Fascinant!

Ne-am mai plimbat prin zonă o perioadă, după care am plecat spre telecabină. Ne-a plăcut foarte mult mica excursie şi am plecat cu gândul că vom reveni altă data când va fi şi mai multă zăpada. E fascinant să fii turist în România!

View Larger Map

Castelul Lazăr

Să descoperim în continuare minunate locuri din România... să spunem una dintre cele mai frumoase construcţii renascentiste din Transilvania.

Acest început de an mi-a purtat paşii prin judeţul Harghita, în comuna Lăzarea, unde se află un castel mai puţin cunoscut: Castelul Lazăr. Se ajunge destul de uşor aici, comuna fiind situată pe drumul de la Gheorgheni spre Topliţa la aproximativ 6 km de Gheorgheni şi este foarte aproape de centrul localităţii. Aşa că dacă sunteţi în zonă nu strică niciodată un mic ocol.

Am avut noroc să îl vizităm, pentru că, fiind a doua zi din an, nu era deschis publicului plimbăreţ. Norocul a făcut că alţi turişti, care şi-au planificat din timp această vizită, au sunat pe cei care se ocupă de castel pentru a-l deschide în această zi. Doamna care tăie bilete la intrare a avut o inimă mare şi ne-a lăsat să îl vizităm şi ne-a aşteptat, deşi afară erau 3 grade sub zero.

Acest castel a fost construit de familia contelui Lazăr ca reşedinţa de familie. Cea mai veche clădire din castel datează de la 1532, iar restul din 1632. Sunt şi nişte inscripţii cu aceşti ani, însă eu nu le-am zărit. Au fost mai multe incendii care au mistuit aceste ziduri, dar au fost reconstruite apoi,  până când, în 1748, după ultimul incendiu, nu au mai fost renovate pentru o mare perioadă de timp. Abia în 1967 s-au mai investit resurse în reconstrucţia unor corpuri şi ziduri, dar şi acestea s-au oprit în prezent.

Cunoscătorii susţin că este un castel care împleteşte stilul renascentist, cu cel romanic şi gotic. Castelul este înconjurat de un zid, iar în colţuri are 4 bastioane. O curiozitate este că 3 bastioane au formă pătrată şi doar unul este altfel, având 7 laturi, cel din dreaptă spate, cum intri în curtea castelului. Zidul, de pe o parte şi de alta a porţii, arată într-un mod cu totul deosebit. Nu am mai văzut ziduri care să fie personalizate cu creneluri dantelate în acest mod, cornişa dantelată păstrând încă picturi cu motive naturale.

Intrarea se face printr-o poartă făcută în clădirea unde locuia familia nobiliară. Am pătruns în curtea castelului, acoperită cu zăpada şi presărată din loc în loc cu opere de artă, dar vom reveni la acestea mai târziu. În curte găsim în partea stângă, de-a lungul zidului, nişte ruine a ceea ce, acum sute de ani, erau grajdurile, iar acum doar depozite de materiale şi mormane de pământ. În faţă, în mijlocul curţii, este închisoarea unde erau sechestraţi ţăranii ce se răzvrăteau pe moşia nobilului. În partea dreaptă, mai în spatele curţii, lipită de zid este o clădire mare numită "casa femeilor". Aici se află bucătăria şi locuinţele femeilor angajate la castel. Acum acest corp este în paragină, clădirea este în picioare însă interiorul este plin de pământ, moloz, mobilă aruncată, uşile şi geamurile lipsesc. În colţul curţii din stânga, spate, se află o clădire mai mare, care comunică şi cu unul din cele 4 turnuri. Această clădire folosea pentru adunările consiliului şi poate petreceri. Această clădire este renovată, păstrând un pic din stilul arhitectonic, în special în partea sa superioară. Am intrat într-o sală mare, foarte racoroasă în care se păstrează 2 sobe de teracotă, frumos ornamentate, o sală plină de scaune şi mese de lemn masiv şi având pe pereţi lampadare. Pe pereţi am mai admirat tablourile expuse, tablouri ale unor pictori diverşi ce au fost donate Consiliului Judeţean. M-a impresionat cel mai mult portretul unei bătrâne, îmbrăcate în negru... m-a mişcat expresia feţei pe care autorul, al cărui nume nu l-am reţinut, a surprins-o cu atâta măiestrie. Am traversat sala şi din celălalt capăt am intrat într-o altă încăpere care ducea mai sus pe nişte scări, pe unde se ajungea întâi într-un pod amenajat acum ca expoziţie şi mai apoi în bastion. De aici, de sus, din bastion se vede întregul ţinut. Se deschide întreaga depresiune a Giurgeului, mărginită în vest de Munţii Gurghiului, după care soarele se ascunsese de curând, în fuga lui spre alte ţinuturi şi care făcea ca toată atmosferă să capete nuanţe mistice. Tot de aici, se vedeau Biserica Franciscană şi ce Catolică ce vegheau de pe două coline alăturate întreaga zonă.

Castelul este acum proprietatea privată a unui ungur, unui argentinian şi unui român, moştenitorii indirecţi ai nobilului care a construit castelul. Se pare că din viţa Lazăr nu a mai rămas nici un moştenitor direct. Castelul este folosit de Consiliu Judeţean care plăteşte chirie lunară celor trei proprietari. Dacă din 1967 s-au investit bani în castel şi s-au reconstruit ziduri, corpuri de clădiri, de la preluarea castelului de către cei trei proprietari nu s-a mai investit în renovări nici un ban, din păcate. Se investeşte însă în cultură. Aici se organizează anual tabere de creaţie pentru artiştii plastici din ţară. Castelul găzduieşte multe opere de artă ale artiştilor autohtoni contemporani, opere donate de artişti. Astfel că poţi vedea sculpturi în lemn, piatră şi marmură în curtea castelului, picturi în Sala Cavalerilor şi turnul Porţii

Ghidul ne-a povestit una alta, însă a fost distractiv când ne-a spus că acum este destul de cald (erau 3 grade sub zero). Noi am făcut ochii mari la el şi ne-am dat ghionturi chicotind, pentru că îngheţasem cu toţii colindând prin castel. A continuat, precizând că pe aici temperatura ajunge şi la 35 de grade sub zero, că doar suntem la 65 km de polul frigului din România - Miercurea Ciuc.

Mi-a plăcut castelul foarte mult. Am plecat de acolo foarte bucuroasă că l-am văzut.

Este frumos să fii turist în România! 

View Larger Map

Varful Moldoveanu si Vistea, strajerii cei mai destoinici ai muntilor Fagaras

Toamna a venit in acest an foarte repede. Imediat dupa calatoria spre Varful Negoiu, sfarsiturile de saptamana au fost neprielnice calatoriilor la munte; vremea rea facandu-ne aproape prizonieri in oras, acesta devenind temnita noastra. Voiam munte, voiam aer curat, voiam inaltimi, voiam libertate, voiam efort si satisfactie, doream sa urcam pe ultimele doua varfuri peste 2500m neatinse in aceasta vara. Aceasta asteptare a meritat fiecare clipa, pentru ca in final am reusit sa ducem la capat acest traseu deosebit de frumos, care mi-a inundat sufletul cu fericire si nu doar o data.

Iata ca, la finele lunii septembrie, se anunta un weekend cu soare, desi destul de rece, dar ce mai conta. La munte ninsese, la Balea vazusem ca este zapada si ne gandeam ca si pe traseul spre Moldoveanu, insa nu stiam cam cat. Nimic nu mai conta... asa ca, ne-am trezit cu noaptea in cap, am mers noaptea pana la Corbi, am continuat spre Nucsoara, apoi spre tabara de la Nucsoara, si tot inainte pana s-a terminat drumul asfaltat, apoi pe drumul neasfaltat, la prima intersectie am tinut dreapta si am continuat pentru 40 kilometri pe acest drum, pana la stana Vaii Rele sau a lui Burnei. Drumul este acum refacut si urmeaza valea raului Doamnei, de aici si numele vaii care serpuia printre culmile molatice si marginase ale muntilor Fagaras.

Ajunsi la capatul vaii, la stana, incepem echiparea pentru traseu. Afara era destul de rece, aproximativ 3,5 grade, iar ceata inundase valea dintre cei doi versanti. Pornim pe traseu, trecem un podet, dupa care traversam raul Doamnei sarind din piatra in piatra. Din stanga, la un moment dat, a inceput sa razbata un sunet puternic de apa curgatoare. Descoperim o cascada, din care insa, se vedea doar o parte datorita cetii care ascundea partea sa superioara.

Ne continuam drumul. Traversam stana lui Burnei si incepem urcusul prin partea dreapta a raului Valea Rea. Partea superioara a raului Doamnei poarta numele de  raul Valea Rea, nume preluat de intreaga vale pe care incepusem sa o urcam. De aici pana sus in portita Vistei aveam sa urcam peste 800m, in altitudine. Ceata ne ascundea drumul ce urma, astfel ca nu ne-am dat seama cum, incet, incet, am reusit sa urcam o lunga vale, inierbata si abrupta. In partea stanga, raul Valea Rea ne oferea spectacole deosebite de apa, cascade de o frumusete aparte. La un moment dat, ne-am oprit sa admiram si sa pozam una din cascade, Cascada Mare a Vaii Rele, ce se intindea ca o perdea dantelata, pe un perete stancos de o inaltime aproximativ de 30m. Ca de obicei, ceata se mai ridica din cand in cand, aratandu-ne marea vale pe care urcasem si piscurile din spatele nostru. De la un moment dat incolo, ceata s-a ridicat complet si am vazut, in fata, undeva sus, marginea vai, unde chinul urcusului trebuia sa se opreasca... dar pana acolo multa sudoare mai trebuia sa curga, si multa energie sa fie consumata. Cu pasi mici si inceti, plateam pretul crunt al cuceririi marilor inaltimi. Frumusetea deosebita a Vaii Rele, cascadele ce se insirau ca nestematele pe cursul raului Valea Rea, ne incantau privirea, distragandu-ne atentia de la duritatea urcusului. Apropiindu-ne de marginea vaii, vedem, acolo sus, initial langa prima pravalire de ape a raului, capre negre. Era prima data cand vedeam astfel de creaturi in realitate. Stateau si ne priveau de acolo de sus, dupa care dispareau si apareau cativa metri mai incolo. Ne-au incantat cu prezenta lor o buna bucata de timp, pana au disparut pe versantul din dreapta, undeva sus, printre stanci. Banuiesc ca era un "el" si o "ea", pentru ca "el" mergea mai repede inainte, dupa care se oprea si o astepta pe "ea", evident dupa ce se asigura ca nu sunt pericole. Minunat.

Iata-ne ajunsi la marginea de sus a Vaii Rele. Aruncam o ultima privire in vale... o vale atat de adanca incat ti se taie respiratia. Mai mergem un pic, pana cand, in fata noastra apare o noua minune: caldarea glaciara a Vaii Rele. Aceasta vale mi s-a intiparit adanc in memorie, asa cum era ea, in acea zi de toamna, captusita cu iarba deasa de diverse nuante de maro, cu ochiurile de apa presarate ici - colo si culmile brumarii ce margineau si protejau acest colt de rai. Vazand aceasta frumusete, mi s-a umplut sufletul de fericire. Am travesat valea mai mult plutind, in aceasta beautitudine. Vanam cu privirea inaltimile pe care doream sa ajungem si care, pentru multa vreme, s-au ascuns in nori. Cand in sfarsit s-au dezgolit, am vazut cam cata zapada era pe traseu si in mod special, cata zapada era pe traseul dintre cele doua varfuri, traseu de care imi era cel mai teama. M-am temut instant, insa a trebuit sa trec peste moment. 

Trecem pe langa lacul Iezerul Triunghiular, lacul in forma de triunghi, care este obarsia principala a raului Valea Rea si in care se reflecta inaltimele albite de zapada timpurie. Dupa putina vreme, incepem iara urcusul. Pana la Portita Vistei (2310m), urcusul este lin, serpuitor. Aici sus, ne aruncam privirea pe partea cealalta a muchiei, de unde vine alt traseu spre Moldoveanu, traseul dinspre orasul Victoria. De aici, porneste urcusul spre Varful Vistea (2527m). Panta este mare, avand o inclinatie medie de 50 grade si o diferenta de nivel de 217m. Urcusul este anevoios si cu un plus de dificultate, dat de faptul ca, in marea majoritate a traseului, zapada invadase cararea. Am ocolit cat am putut gandul: "Bine, bine, acum urc, ma descurc, dar cum voi cobora?". Imi tot spuneam ca la intoarcere va fi bine, ca vom gasi caile de coborare, chiar daca acum par imposibil de gasit. Pana la Varful Vistea, urcusul m-a obosit foarte mult. Emotia ajungerii pe Moldoveanu era asa de mare, ca nici nu mi-am dat seama cu adevarat ca eram pe al 3-lea cel mai inalt varf din Romania. Am zabovit un pic aici, ne-am odihnit si am admirat crestele din jur. Nu era cazul sa stam prea mult pentru ca ne cuprindea repede frigul. 

Cu inima cat un puric, am pornit pe ultima parte a traseului. Mi-am spus ca trebuie sa il fac. Am colindat toata vara cu gandul la acest traseu, urlasem din toti plamanii mei catre Moldoveanu, ca sunt pregatita pentru el, dupa experienta de pe Varful Cornul Caltunului, asa ca eram pregatita. Mi-am derulat in minte toate traseele mai dificile parcurse in aceasta vara si mi-am spus ca pot sa fac si acest traseu.  Asa ca, am pornit. Cararea era plina de zapada, asa ca era foarte important sa merg pe urmele deja facute in zapada, dar sa pasesc precum o pisica, pe varfuri, ca nu cumva zapada sa o porneasca spre vale. Prima parte a fost bine, pana cand am ajuns la Spintecatura Moldoveanului, o portiune in care traseul coboara destul de rapid si continua cumva pe marginea haului. Intr-o prima faza nici nu iti dadeai seama pe unde urmeaza traseul. Era destul de periculos, mai ales ca zapada tapeta stancile pe care trebuia sa pasim. Incordare, atentie si concentrare; dar si zambetul pe buze, pentru a ne imbarbata unii pe altii...si iata ca am ajuns sus, pe bucata de pamant aflata la cea mai mare inaltime de la noi din tara: 2544m. Am simtit o mare satisfactie sa fiu aici. Privelistea era incantatoare. Se vedea aproape intreaga creasta a Fagarasului atat in vest cat si in est. Se vedeau locurile pe unde ne-am plimbat in cursul verii: Caltun, Lespezi, Fereastra Mare a Sambetei, Dara si Hartopul Darei... Vanatoarea lui Buteanu se incapatana sa nu se arate ochilor nostri. Am desfacut o sampanie pentru a marca acest final de "proiect", cum l-ar numi corporatistii, dar mai bine zis reusisem sa ne indeplinim dorinta de a urca intr-un an, pe toate primele 10 varfuri montane din Romania. Am reusit chiar sa vizitam toate varfurile peste 2500m in aceasta vara. Nu am indraznit decat sa gustam sampania, pentru ca aveam nevoie sa fim absolut sobri la intoarcerea pe traseu. 

De aici, de pe Varful Moldoveanu, se indreapta spre sud, culmile Scarisoara si Picuiata. Aceste culmi au lungimea de 30km si sunt cele mai lungi culmi sudice ale muntilor Fagaras. Ele pot fi considerate un munte in sine, dat fiind ca depasesc ca suprafata si inaltimi Muntii Bucegi.

Am plecat in graba de pe Moldoveanu, alungati de frigul ce punea stapanire pe noi. Am ajuns repede pe Varful Vistea si am inceput coborarea, de care imi fusese teama. Aveam un entuziasm nemaipomenit, asa ca a fost o placere. Pe traseu am trait inca un moment deosebit, cand unul din prieteni a strigat "Uite, sunt inger! Acum am dovada!" Am ajuns repede langa el, pentru a vedea ce vrea sa spuna. M-am uitat in valea adanca a Vistei, care era inundata de nori. Umbra noastra se vedea pe acesti nori inconjurata de un minunat curcubeu. Aveam o mare aura in jurul noastru. A fost un moment deosebit si foarte special. Stiam ca este un efect optic, insa m-a emotionat, pentru ca aveam aura, asa cum vazusem la atatia ingeri si sfinti pictati in bisericile noastre. Efectul se numeste Spectru Brocken si se intalneste in zone montane sau daca esti in avion, in conditiile experimentate de noi: umbra reflectata pe un nor, cu soarele in opozitie. Acesta a fost un alt moment in care sufletul mi-a fost inundat de bucurie. 

Am traversat galeata glaciara lejer, povestind si razand. Soarele ne facea viata placuta, iar Moldoveanu ne urmarea cu privirea. Ajungem si in zona superioara a Vaii Rele de unde o vedem in toata splendoarea sa, marginita de Varful Buduru Mic in stanga si Varful Buduru mare in dreapta (in directia de urcare). Era mare, adanca si abrupta. Pornim coborarea, o coborare lunga, care macina ligamentele si incordeaza nervii. Oboseala incepea sa isi spuna cuvantul si prin urmare, am amutit, fiind atenta la drum. Cat de lunga a fost coborarea... Entuziasmul de la urcare m-a facut sa nu realizez cat de lunga este aceasta parte a traseului. 

Am ajuns cu bine la stana. Am reusit sa admiram cascada de langa stana, dat fiind ca acum se vedea complet. Aceasta este una din cele mai frumoase cascade ale noastre, cu o cadere a apei de aproape 100m, iar numele sau este Cascada Zbuciumata. In plus, in spate puteam vedea intreaga vale, cu raul care o traverseaza, rau care, la cele 3 praguri glaciare forma 3 cascade, cea din mijloc fiind cea mai mare si spectaculoasa. Am plecat de acolo cu aceasta imagine intiparita pe retine: stana, cu valea in spate si cele 3 cascade.

Sumarizand: 

Durata traseul 8 ore si 45 minute (de la plecare la sosire incluzand pauzele)

Lungimea traseului este de 14.2km.

Timpi intermediari: Stana lui Burnei - Caldarea glaciara Valea Rea (2 ore) - portita Vistei (1h si 20 min) - Varful Vistea (1h) - Varful Moldoveanu (30min).

Marcaj: triunghiu rosu de la stana pana la Varful Vistea si cerc rosu de la Varful Vistea pana la Varful Moldoveanu

A fost un traseu pe care nu am cum sa il uit vreodata, ba din contra, vreau sa il mai parcurg, cel putin inca o data.

View Larger Map

Traseul spre Varful Negoiu la 2535m

Varful Negoiu a fost o incantare pentru mine de fiecare data cand l-am vazut. Este de o maretie aparte. Abia asteptam sa incepem acest traseu, desi aveam o mica temere, ca de altfel la fiecare inceput de traseu. 

Multe persoane din anturajul meu ajunsesera deja pe acest varf, fara pregatiri prealabile, asa ca temerea era din ce in ce mai mica. Intr-una din primele zile de toamna, calendaristica, ne trezim cu noaptea in cap pentru ca, venind din Deva, sa ajungem la timp la Balea Lac, de unde incepeam traseul, pentru ca da, am ales traseul clasic.

In formatie completa pornim urcusul spre custura Balei, cu pasi mici, cu ritmul deja cunoscut si exersat. Era o dimineata cetoasa si destul de racoroasa. "Toate ca toate, dar vantu' sa nu bata", zic eu. Ploaia nu era in prognoza acelei zile, deci eram linistiti din acest punct de vedere. Urcam mai departe spre Saua Paltinului. Vantul pe care nu ni-l doream, a venit neinvitat si ne-a insotit cam toata dimineata. Din cand in cand, se mai ridica ceata si mai puteam prinde cu privirea, cate un pic din frumusetile ce ne inconjurau, insa destul de putin, asa ca traseul de dus a fost cam pe orbeste. 

Coboram din saua Paltinului si dam de o zona cu lanturi, care sa ne ajute in continuarea traseului pe sub creasta. Ajungem in Saua Doamnei, dupa care urmeaza o noua serie de lanturi si zone cu stanci, apoi un urcus sustinut, chinuitor pana pe varful Laitel. Ce mare bucurie a fost, cand am ajuns pe varful Laitel (2390m), nu de alta, dar a fost subiectul multor glume de-a lungul traseelor din aceasta vara. Ne-am odihnit un pic aici. In jur, in continuare era ceata. Coborarea de pe Laitel nu este mai prejos decat urcarea... si iata-ne pe noi, precum caprele negre, mergand din stanca in stanca si din bolovan in bolovan. Am avut si zone mai line, insa nevazand nimic in fata, nestiind cat mai este pana la Refugiul Caltun, drumul ni s-a parut inzecit mai lung. Ne tot intrebam cat mai este. Tot scormoneam cu privirea in ceata sa vad minunatul lac, vazut pana atunci doar de pe inaltimea Varfului Caltun. Abia asteptam sa fiu langa el. Si iata ca, dupa saua Laitel, la o cotitura a traseului, vedem in vale lacul. A aparut pentru cateva momente, dar a fost suficient sa ne schimbe starea de spirit. Ajungem langa lac relativ repede. Acesta tremura cu mii de luminite, zbarlindu-se la fiecare bataie a vantului. Este un lac glaciar, cu o suprafata medie de aproximativ 1 ha si ajunge la adancimea de 11m. Este situat la altitudinea de  2135m. Mergem sa vedem si refugiul. Pe peretii interiori erau scrise tot felul de vorbe de duh.

Continuam drumul spre Negoiu, ocolind lacul prin partea dreapta. Prietena noastra, ceata, ne insotea in continuare. Ne-a mai aratat, din cand in cand, vechii prieteni, vizitati acum ceva vreme: gemenii Varful Lespezi si Cornul Caltunului. Peretii stancosi ce strajuiesc lacul sunt intimidanti; te simti atat de mic pe langa ei... dar gandul ca, nu cu mult timp in urma, cucerisem acele inaltimi ne facea sa ne simtim mai bine. Ceata ne-a aratat si drumul spre Negoiu, insa varful nu iesea deloc din ceata. Imi tot spuneam ca este prea dimineata si ca, pana ajungem noi sus, se va trezi si maretul Negoiu si isi va arunca un ochi peste zari, dezvelindu-si fruntea de nori.

Lasam in urma frumosul lac, urcam pana la fereastra Caltunului, continuam pe curba de nivel. In partea stanga un sir zdrentuit de stanci strajuia inaltimile, iar in dreapta, frumoasa vale a caldarii glaciare Laita. Inca un pic si ajungem la rascrucea de trasee: unul spre Strunga Dracului si unul catre Strunga Doamnei. Auzisem in repetate randuri ca traseul prin Strunga Dracului este destul de dificil, iar gradul de dificultate a crescut cu atat mai mult, cu cat, o cadere de pietre de anul acesta a stricat traseul, iar lanturile nu te mai ajuta pe tot parcursul strungii. In aceste conditii, eu eram hotarata sa continui prin Strunga Doamnei, adica pe traseul mai usor. Strunga Dracului este o crapatura in munte, un jgheab abrupt, cu o panta medie de 60 grade, plina de bolovani pravaliti, pe care se poate ajunge pana sus, aproape de varf... e ca o scurtatura a traseului, doar ca mai dificila. Se spune ca, numele acestei strungi vine de la faptul ca pe furtuna, trasnetele sunt atrase de aglomeratia de pietre de aici, de lanturile si suvoaiele de apa si astfle lovesc cu o mare frecventa aceasta zona, transformand locul intr-o gura a iadului. Asa ca, cel mai bine este sa ocolim zona aceasta pe timp de furtuna. 

Trupa s-a impartit in doua si astfel am atacat ultima parte a traseului. Strunga Doamnei m-a surprins destul de mult. Nu m-am intrebat nici o clipa cam ce este aceasta strunga, dar cu aceasta ocazie am aflat. Am urcat intai un horn de cativa metri, dupa care am vazut cum hornul se ingusteaza, devenind o crapatura printre doua stanci. Puteai sa treci printre cele doua stanci doar tinandu-te de lanturi. M-am strecurat cu multa atentie si incordare. Nu este periculos daca esti atent, dar acest lucru putem spune de munte in general. Ajunsa in partea de sus a strungii, am constatat ca vremea de aici era complet schimbata fata de cea de pe versantul nordic. Era soare, nici urma de ceata, iar vantul se pierduse prin cotloanele urcate. In fata, ni se prezenta versantul sudic, monoton si mai putin spectaculos, dar placut. Undeva departe se vedea si lacul Vidrarul, situat la capatul muchiei Podeanu. Am continuat traseul mai voiosi dupa hopul trecut, desi undeva intr-un colt intunecat al mintii mele, statea, ca un soricel mic, temerea ca prin acea strunga va trebui sa trec si la intoarcere.... m-am chinuit sa ignor aceasta temere cat am putut. M-am concentrat pe traseu. Drumul continua pe versantul sudic, a ocolit tot muntele, pentru ca apoi, sa ne aduca langa culmea unde Varful Negoiu incepuse sa se trezeasca si sa isi aratate la soare inaltimile ametitoare. M-am bucurat de aceasta priveliste si am sperat sa nu fie timid si sa stea, asa descoperit, pana ajungem si noi sus.

Ajungem pe ultima parte a traseului, de fapt ultimul urcus pana la destinatie. Urcusul nu este tocmai usor, este format dintr-o aglomeratie de pietre pe care trebuie sa le parcurgi. Ne tot intrebam unde anume ne vom intalni cu ceilalti, eroii nostri, care au ales traseul prin Strunga Dracului. Urcam, cu gandul ca poate ne asteapta pe undeva pe sus. Ajungem in zona unde traseul cu dunga rosie, ce trece prin Strunga Dracului, se intersecteaza cu traseul nostru, semnalat cu dunga galbena. Ei inca nu reusisera sa finalizeze traseul. M-am oprit pentru a-i astepta. Eram acolo, cocotata pe la jumatatea versantului, cu ceata care ma inconjura, printre stanci si bolovani, si ii asteptam sa vina. Ei, urcau incet si cu mare atentie prin strunga. Cand au ajuns sus, obositi de drum si concentrare, m-au felicitat pentru alegerea facuta. Aveau mari indoieli ca vor mai face acel traseu alta data.

In formatie completa, ne continuam drumul si, incet, incet, ajungem sus... pe al doilea cel mai inalt varf din Romania. Ceata pusese stapanire pe acest teritoriu din nou. Primul lucru pe care l-am spus cand am ajuns sus a fost: "Eu de aici nu mai plec, pana nu se fac scari rulante!". Nu a fost un traseu greu, spun acum dupa ce a mai trecut timpul, insa este un traseu ce trebuie tratat cu seriozitate. Starea mea de spirit s-a imbunatatit imediat dupa ce am ajuns acolo sus. Ca de obicei, satisfactia a fost maxima cand am cucerit si acest varf. Sper ca aceasta senzatie sa nu creeze dependenta, deoarece nu mai sunt multe varfuri de peste 2500m in Romania.

Doamne cat am vorbit si am glumit acolo pe varf... eram cu capul in nori si la propriu si la figurat. In zadar am stat pe varf aproape o jumatate de ora, in speranta ca norii vor pleca si vom vedea culmea Fagarasului de pe Negoiu. Sporadic se mai dadeau la o parte norii si ne bucuram cu toata inima de imaginile pe care ni le aratau, dar era prea putin. Ne-am hotarat cu greu sa ne intoarcem.

Traseul de intoarcere a fost foarte frumos. Am ales sa ne intoarcem pe acelasi traseu ca la venire. Ceata ne-a mai insotit o perioada, dupa care vremea s-a imbunat. Ne-am bucurat de privelistile ce se aratau acum in fata noastra. Am vazut minunatele panorame cu mandrele varfuri: Varful Negoiu, Varful Lespezi si Cornul Caltunului ce tin in causul palmei, precum o picatura de apa cristalina, lacul Caltun. Am putut vedea podisul Transilvaniei ce se intindea pana departe si raul Olt care sclipea in departari. Ne-am bucurat de Saua Paltinului care se intindea molatec in bataia soarelui, de turnul Paltinului frumos luminat de razele piezise ale soarelui care se grabea la culcare, de vaile glaciare adanci care impresioneaza prin periculozitatea lor. Varful Negoiu ne-a insotit cu privirea mereu, pana in Saua Paltinului, unde ne-am luat ramas bun.

Sumarizand: 
Durata 11 ore si 20 min, cu tot cu pauze;
Lungime traseu: 18.5km.
Timpi intermediari: Balea Lac - Varful Laitel ( 2:30h) - Lacul Caltun (1h) - Varful Negoiu (2:15h)

Marcaj: dunga rosie, mai putin traseul prin strunga Domanei marcat cu dunga galbena.

Este un traseu minunat, care merita facut pe indelete, pentru a te bucura de toate privelistile.

View Larger Map

Calatoria spre Parangul Mare

A venit si randul muntilor Parang sa fie batuti de picioarele noastre, in cautarea celor mai mari inaltimi din Romania: Parangul Mare (2519m). Am analizat indelung traseele spre acest varf si nu ne puteam decide intre doua: unul cu plecare din Petrosani si celalalt cu plecare de pe Transalpina.

Am ales, in cele din urma, sa urcam pana la statiunea Ranca, unde ne-am si cazat, iar de acolo sa mergem pe Transalpina de dimineata si sa pornim pe traseu. Seara dinainte, am petrecut-o povestind, planificand si mai ales urmarind stele cazatoare. Era o seara frumoasa de august, in perioada apogeului ploii de meteoriti ce vin din constelatia Perseu. Eu nu prea am avut noroc sa vad stele cazatoare, insa s-a facut un pact sa ne uitam dupa stele pana reusim sa vedem toti, in acelasi timp, o stea cazatoare. Norocul mi-a suras.

A doua zi am pornit de dimineata. Se anunta o vreme destul de rece. In timp ce in Bucuresti se anuntau peste 40 grade in termometru, in munti se anuntau maxim 10 grade. Ne-am pregatit cu haine potrivite. Am parcat masina dupa pasul Urdele, dupa prima coborare de acolo si am pornit voiniceste. Voiniceste am mers cateva sute de metri, deoarece urcusul a venit repede si destul de solicitant, asa ca am setat ritmul molcom de urcare, pentru a nu-mi pierde rasuflarea. Mare a fost satisfactia sa ajungem pe primul varf, varful Lezer. Acolo sus, se vedea o frumoasa panorama asupra pasului Urdele si a soselei Transalpina ce serpuieste, in coborarea din acest pas. In partea opusa se intindea o mare de munti, cu multe varfuri mai apropiate si mai departate, iar noi, ca de obicei, ne-am dat cu presupusul care este destinatia finala. Nici nu stiu cine a avut dreptate, e posibil sa fi avut eu dreptate. Ma uitam in zari, fara sa stiu nici macar un varf din cele pe care le vedeam, insa, avand siguranta, ca la intoarcere, acestea nu imi vor mai fi necunoscute. 

Mergem mai departe.. traseul continua cu o coborare de pe varful Lezer si un urcus, din nou destul de solicitant si lung, pe langa varful Mohorul, urmand curba de nivel. Pe acest varf s-a aventurat unul din partenerii de drum, cel mai plin de energie, dar si cu mai putini ani la bord. Restul, ne-am multumit sa urmam traseul, sa ne oblojim genunchii, care deja incepusera sa dea semne ingrijoratoare de oboseala. Cararea pe care trebuia sa mergem se vedea serpuind in fata noastra pana la poalele versantului si continua pe celalalt versant, mai lina de asta data. Mersul pe aici era ca o plimbare in parc, doar ca, mult mai placut decat printre aleile betonate. La un moment dat, din traseul nostru se desprinde un alt traseu, ce duce catre lacul Calcescu. Acesta este un lac glaciar de a carui frumusete mai auzisem, insa nu acesta era scopul calatoriei, asa ca nu ne-am abatut din drum. Cu siguranta vom reveni aici, altadata, si vom merge sa il vedem de aproape. Ne continuam drumul, intrebandu-ne, din cand in cand, pe unde suntem. Traseul ales serpuia printre multe varfuri montane, o intreaga salba de varfuri de peste 2200m. Am inceput cu varful Mohorul (2337m), varful Plescoaia (2250m), Vf. Setea Mare (2365m), Vf. Setea Mica (2278m), Vf. Coasta lui Rus (2301m), Vf. Lesu (2375m), vf. Paclesa (2345m), vf. Gruiu (2345m). Ce mai visam sa merg pe aceste varfuri, dar de fapt nu am facut decat sa trec pe langa si sa imi conserv energia pentru destinatia finala.

Treaseul continua placut, uneori mai abrupt, alteori mai lin. Ne-am oprit sa luam o gustare in Saua Piatra Taiata. De aici se vedea in toata frumusetea lui Lacul Zanoaga Mare, iar mai departe, ascuns printre jnepeni, jumatate din Lacul Calcescu. Vremea, desi racoroasa, tinea cu noi. Mai batea vantul din cand in cand, insa in general era placut. Se spune ca muntii Parang sunt o combinatie placuta intre Fagaras si Retezat, ceva normal dat fiind ca este situat intre cele doua formatiuni. In acesti munti se impletesc in mod placut vai adanci care ascund lacuri glaciare, cu grohotisuri si culmi domoale care se intind lenese sub soarele bland de vara.

Traseul este lung, trecem incet, incet pe langa varfurile enumerate mai sus, tot cautand cu privirea destinatia. Ne mai opream din cand in cand, sa ne uitam pe harta pentru a vedea unde suntem, pentru a putea sa ne dozam energia pana la destinatia finala, destinatie care era vizibila de ceva vreme, insa pana acolo, mai erau cateva culmi de urcat si vai de coborat. Traseul era marginit, din cand in cand, de vai adanci, iar acolo jos se intindeau lacuri de un verde smarald, avand malurile din pietre rosiatice. Cel mai mare din aceste lacuri, este Lacul Rosiile, dar tot acolo se mai vedeau Lacul Lung si frumosul Lac Mandra, ce statea linistit in umbra falnicului Varf Parangul Mare. Urmeaza inca un urcus, o vale si apoi ultima urcare. Rezistasem pana aici doar datorita experientei acumulate pana acum. Oboseala isi facea loc cu fiecare pas, dar imi spuneam ca asta este doar o stare temporara.  Ma imbatam cu gandul la satisfactia pe care o voi avea cand voi ajunge sus. 

Ultimul urcus m-a pus serios la incercare, insa nu m-am gandit nici o clipa sa renunt. La un moment dat, m-am oprit din urcat pentru a-mi trage respiratia si, de undeva de sus, a venit incurajarea: "hai ca poti".... stiam ca pot, insa mai aveam nevoie de un plaman ca sa fac fata necesarului de aer. Ajung la capatul urcusului, insa varful nu era acolo. Nu mai era mult, insa tot nu se arata. Am grabit si mai mult pasul, pentru a ajunge mai repede. Aici, am simtit la un moment dat, cu adevarat ca nu mai am aer... am incetinit, dar nu am abandonat. Am ajuns acolo sus in cateva minute... nu mai era alt grup acolo, asa ca am savurat, singura, momentul de victorie, pana la venirea celorlalti. Sa nu ma intelegeti gresit, nu am ajuns eu prima din grup acolo...

Am zabovit o perioada pe varf. Am facut poze, am mancat, am admirat intreaga priveliste si... am facut conversatie cu alt grup de calatori, care au ajuns mai tarziu pe varf. Ei incepusera traseul din cealalta directie: Petrosani; plecasera mai tarziu decat noi si ajunsesera cu cateva minute dupa noi... asta ne-a dat de gandit, in ceea ce priveste alegerea traseului. Noi ne-am temut mereu ca acel traseu este mai dificil, asta pentru ca de jos da la baza partiei de ski pana in partea sa superioaram era un urcus accentuat, cu o diferenta de nivel de aproape 800m...nu stiam ca se putea ajunge cu masina pana in zona superioara partiei de ski, iar de aici traseul era comparabil cu ce am facut noi, poate un pic mai scurt. E bine de tinut minte pentru tura urmatoare... chiar as vrea sa incerc si traseul dinspre Petrosani.

Intoarcerea, conform obiceiului, trebuia sa fie usoara, insa cum traseul a fost presarat cu multe urcusuri si coborasuri, asa a fost si la intoarcere. Energia era din ce in ce mai scazuta. In plus, undeva departe, spre Obarsia Lotrului, se auzeau tunete... asta ne-a fortat sa grabim mersul pentru a evita o furtuna in varf de munte... o experienta de acest gen a fost destul pentru toti. Intoarcerea a fost un mars fortat in prima parte. La un moment dat, aproape de Saua Piatra Taiata, pe urcusul spre ea, am simtit fizic ca nu mai am energie, asa ca m-am prabusit in iarba, sa ma odihnesc si am cautat, cu o mare graba, ciocolata din rucsac, pentru a-mi reface fortele. Mi-am revenit destul de bine, pentru ca nu am mai avut probleme pana la finalul traseului. Spre seara, norii de care fugisem se indepartasera, asa ca am redus ritmul si aproape ne-am plimbat pana la masina. Pana se intuneca aveam timp destul... eram degajati si linistiti, de plecat spre Bucuresti aveam sa plecam a doua zi, asa ca finalul traseului a fost o plimbare chinuitoare, cam lunga, dar povestind nici nu ne-am dat seama cum a trecut timpul. La cabana am ajuns aproape tarandu-ne, insa ne-am obisnuit deja cu aceasta stare... important este ca a doua zi nu mai sufeream de dureri de picioare decat jumatate de zi, pana se reobisnuiau articulatiile cu viata obisnuita.

Pe traseu am pornit la ora 7 dimineata si ne-am intors dupa 11 ore. Total distanta parcursa 26.9 km.

Traseul de creasta este bine semnalat cu dunga rosie.

Abia astept vremea buna sa ma intorc, din nou, pe aceste meleaguri! E frumos sa fii turist in Romania!

View Larger Map

Varful Dara si Hartopul Darei

Cele doua varfuri din rasaritul Muntilor Fagaras, care fac intrarea in minunata creasta a acestora, s-au lasat indelung cautate. Documentarea asupra traseului catre ele a durat mult si hotararea noastra de a incepe acest traseu s-a lasat indelung asteptata si asta pentru ca, aceste doua varfuri, la fel ca cele anterioare, Lespezi si Caltun, nu sunt printre varfurile pe care turistii sa doreasca sa le cucereasca. Pentru noi insa, acestea erau deja pe lista, asa ca am fixat traseul si am pornit la drum. Acesta a fost unul din traseele pe care nu le-am facut plecand de dimineata din Bucuresti si ajungand seara din nou acasa. Am dormit o noapte la Cabana Valea Sambetei, dar deja am relatat despre seara petrecuta in munti.

Trebuia sa ne trezim dimineata, la ora 7, sa pornim pe traseu, insa vecinii nostri polonezi, cazati in camera cu noi, ne-au dat trezirea pe la 6. Se pare ca, vorbitul in soapta sau respectul somnului celorlalti, le era strain. Din camera de 12 persoane, unii deja plecasera cand ni s-a dat noua trezirea. De fapt, noi am fost ultimii care am iesit sa ne bem binemeritata cafea si sa ne energizam, asa ca de dimineata. 

Afara era racoare, dar placut. Langa cabana, doi caini se harjoneau in liniste. Nu apucasem cu o seara inainte sa mergem la chilia lui Arsenie Boca, desi imi doream acest lucru. M-am consolat, asa cum fac de fiecare data cand nu reusesc sa vizitez anumite locuri, cu ideea ca voi reveni. 

Pornim la drum, imbracati bine. Dupa nici 10 minute, ne oprim si incepem sa dam jos de pe noi. Miscarea de dimineata ne-a prins bine si nu ne mai trebuiau hainele groase. In acest traseu ne-am luat si bete, pentru ca ne ajuta sa dispersam forta necesara mersului si sa obosim  mai putin... vedem noi cum e.

Traseul de aici, spre creasta Fagarasului, este unul foarte frumos. Se merge pe o vale lina, intre doua culmi pana la o stana, unde, dupa traversarea raului Sambata, se continua cu un urcus destul de pronuntat. Ne oprim din cand in cand pentru a ne trage suflul. Zona de urcare accentuata se termina si continua pe o portiune mai lina. Soarele lumina culmea din dreapta, aruncandu-si razele peste Muchia Sambetei. In fata noastra, se intindea, din ce in ce mai aproape, Fereastra Mare a Sambetei, iar in dreapta acesteia, Fereastra Mica a Sambetei. Fereastra Mare a Sambetei se deschide intra varful Slaninei si coltul Balaceni, la altitudinea de 2188m si ofera ochilor o imagine foarte frumoasa. Este o ciudatenie legata de acest varf al Slaninei, pentru ca este un varf, cunoscut de fapt, sub patru nume: Budru, Glemea, Varful intre ferestre si/sau Slanina. Varful are 2268m.

Fereastra se deschidea in fata noastra, primitoare, invitandu-ne sa patrundem, prin ea, in minunata lume a Fagarasului. Abia asteptam sa ajungem acolo, desi urcusul pana acolo ma cam descuraja. Mi-am spus repede ca tot asa arata, si in Retezat, urcusul pana la Curmatura Bucurei pe care l-am facut fara probleme. Ajungem la poalele "ferestrei". Aici, se intinde o zona de grohotis, destul de neprimitoare, noroc ca o carare serpuia in sus, destul de abrupt, o carare presarata cu mai putine pietre decat in jur. Drumul pana sus nu a fost tocmai usor si asta, mai ales, datorita faptului ca teama a pus un pic stapanire pe mine si intrebarea suparatoare: "cum ma voi descurca la coborare pe aici" nu ma lasa in pace. In final ajungem sus, in Saua Fereastra Mare, unde vad semnul cu traseul spre cabana, pe care scria "coborare periculoasa"... era confirmarea, de care nu aveam nevoie, ca acel traseu nu este tocmai "dragut" nici la intoarcere. Ma calmez in timp; eram sus si de acolo se vedeau deja cele doua varfuri cautate. Creasta principala a Fagarasului, ce vine din dreapta, dinspre Vistea-Moldoveanu, se continua inca ceva kilometri spre est, pana la Varful Urlea (2473m), pe care il recunosti dupa forma sa de piramida. Aici, creasta isi schimba brusc directia spre sud, urmand ca apoi dupa aproximativ 2km, la Varful Fundul Bandei (2454m) sa revina spre directia estica.

Din fereastra, pe partea cealalta a vaii glaciare Bandea ce se deschidea in fata noastra, se vad cele doua varfuri tinta. Pana acolo, cararea noastra serpuia, aproape mereu, pe curba de nivel, de-a lungul mai multor culmi si inconjurand toata valea. Caldarea Glaciara a Bandei este de o frumusete ametitoare, dar si periculoasa prin abrupturile sale. Se spune ca iarna se produc aici cele mai salbatice avalanse din Romania, iar vara nu este de dorit sa te prinda ploaia pe acolo.

Odata ajunsi in fereastra, ne-am intalnit cu un mic grup, care isi petrecuse noaptea la cort acolo... probabil erau cei a caror lumini le vazusem pe creasta, cu o noapte inainte, pe cand stateam la focul de tabara. Ii salutam si ne vedem de drum. Peisajul nu se prea schimba in fata noastra. Ni se mai deschidea, din cand in cand, la momentul in care ajungeam pe o muchie, un hau pe partea stanga, si, undeva departe, se vedea marea intindere de campie, de fapt podisul Transilvaniei care se intindea pana in zare. Dupa cheia Bandei, ne uitam in spate si vedem, in toata splendoarea sa, duetul formidabil format din Vistea si Moldoveanu. Era foarte senin si cele doua varfuri se vedeau clar. Mi se parea ca sunt mai aproape decat tinta noastra din acea zi. Niciodata nu mai fusesem asa de aproape de cei doi. Oameni, foarte multi, colindau acele inaltimi, spre deosebire de traseul nostru, care nu mai era strabatut de nimeni... de fapt pe langa grupul intalnit in ferestra si care a continuat pe acelasi drum cu noi pana la Urlea, ne-am mai intalnit doar cu doi tineri... in rest nimic.

Da, traseul este usor, nu presupune efort sa urci, sa te cateri, dar nu se mai sfarseste. Ajungem si la Curmatura Mogosului (2344m) dupa care creasta se indreapta spre sud. Acum mergem si in dreapta ne insotesc, cu privirea, cei doi "magnifici"... urmatoarele destinatii, probabil ultimele din lista: Vistea si Moldoveanu. Pe partea cealalta a crestei, ni se arata un lac frumos, care sta linistit in caldarea sa, cumva in lateralul vaii, de o culoare verde smarald... lacul Urlea. Imi venea sa cobor sa ma arunc in acel lac pentru a ma racori. Am uitat sa mentionez, ca a fost cea mai calduroasa zi din cate colindasem pana atunci pe munte si s-a dovedit a fi cea mai calduroasa zi din toate traseele.

Ajungem la urmatoarea schimbare de directie a crestei, in dreptul varfului Fundul Bandei, de unde traseul nostru se desparte de cel care ducea la Curmatura Zarnei. Anul acesta insa, traseul nostru nu a mai fost marcat, am cautat in zadar semne, nu am gasit decat ceva care parea sa fi fost un semn. Norocul nostru era ca stiam unde sunt cele doua varfuri si ne-am orientat singuri pentru a ajunge acolo. Am continuat in dreapta, a urmat un urcus nu foarte dificil si am ajuns. Desi Varful Dara era primul pe traseu, l-am ocolit pentru a ajunge intai pe Hartopul Darei, care este mai inalt si abia apoi ne-am intors pe Dara. Varful Hartopul Darei are 2506m, iar Varful Dara are 2501m. Am petrecut o vreme pe cele doua varfuri, privind in toate zarile. Ambele varfuri sunt marcate doar prin momai de pietre, la a caror inaltime am contribuit si noi bucurosi. Fiind o zi fara nori, muntii se vedeau in toata splendoarea lor, pana departe la Negoiu. Am revazut cu mare drag pe gemenii Caltun si Lespezi, Vanatoarea lui Buteanu ... prima aventura a verii si am masurat indelung pe Moldoveanu si pe Vistea, de care aveam o oarecare temere, desi, la un moment dat, m-am simtit pregatita pentru ei. Pe cealalta parte se vedeau Muntii Iezer-Papusa, munti pe care nu i-am vizitat pana acum, dar si Bucegii si Piatra Craiului in departare. Ce mai, o panorama incredibila...

Creasta Urlea - Dara este cu totul deosebita de celelalte creste din vestul Fagarasului. Ai spune ca nici nu mai esti in Fagaras. Ea face trecerea de la stanca la iarba, de la zona glaciara, plina de pravalisuri si abrupturi, la zona mai linistita, cu plaiuri mai line, desi tot masive. Asprimea muntilor Fagaras a disparut si culmi pline de pasuni unduitoare isi fac loc.

Intoarcerea a fost la fel de lunga. Pe masura ce ne apropiam de Fereastra Sambetei, imi reveneau temerile cu privire la coborare. Ne-am mai odihnit o data in fereastra si apoi am pornit spre vale. Nu m-a dezamagit coborarea, a fost asa cum ma asteptam: chinuitoare. Am coborat cu atentia la maxim, incordata, spunand rugaciuni. Mi-a fost frica pentru mine, dar si pentru ceilalti, desi ei nu se plangeau, dar imi inchipuiam ca ii chinuie si pe ei, aveam suferinzi de genunchi printre noi si asta nu ne-a facut viata prea usoara. Mi-am jurat ca nu voi mai face acel traseu.... insa acum, mai linistita si experimentata spun ca "ma mai gandesc".

Am revenit la masina pe acelasi traseu: am mers pana la Cabana Valea Sambetei, am coborat pe Valea Sambetei pana la Cabana Floarea Reginei. Am ajuns acasa tarziu, in noapte.

A fost un traseu frumos pana la urma, desi lung si obositor. Muntii Fagaras ni s-au aratat cu o generozitate cum mai rar am intalnit, reusind cu aceasta ocazie, sa ii cuprindem dintr-o privire, desi, se stie, este un lant muntos destul de lung.

Voi face si o scurta prezentare a traseului, cu timpii parcursi, pentru cei care, asa cum eram noi la inceputul verii, isi doresc sa ajunga acolo si nu gasesc documentatie.

Am plecat din Bucurestui pe DN1 pana la Sambata de Jos, dupa care ne-am indreptat spre Samabata de Sus, am continuat catre Statiunea Climaterica Sambata si apoi, pe drum forestier, pana la Cabana Floarea Reginei. Se poate merge cu masina si mai departe, insa am fost sfatuiti sa nu facem asta. Pe jos, de la Cabana Floarea Reginei pana la capatul drumului forestier, am mers foarte lejer, aproximativ o ora, dupa care drumul pana la Cabana Valea Sambetei se continua prin padure inca o ora. Se merge pe triunghi rosu.

De la Cabana Valea Sambetei am mers pana la intersectia cu traseul spre Cheia Bandei (2383m), o ora si 10 minute. De aici se poate continua spre creasta, fie spre Cheia Bandei 1 ora si jumatate, traseu cu cerc rosu, fie prin Fereastra Mare a Sambetei inca o ora, traseu cu triunghi rosu. De la Fereastra Mare a Sambetei pana la Varful Dara am mers 3 ore pe traseu marcat cu linie rosie, iar de la Varful Cheia Bandei pe trasu nemarcat spre dreapta, adica vest. In total, cu tot cu pauzele de pe trasu, am ajuns de la Cabana Valea Sambetei - la Varful Dara in 5 ore si 20 min. Cele doua varfuri sunt foarte apropiate, 5 minute distanta dintre ele.

Intoarcerea fost de la Varful Hartopul Darei pana la Cabana Floarea Reginei prin Fereastra Mare a Sambetei de  6 ore si jumatate.

A fost o placere sa fiu pe munti, in Romania!

View Larger Map