Mergeam cu mașină dinspre Borșa spre inima țării Maramureșului. Șoseaua unduia frumos prin sate de o frumusețe aparte, împodobite cu porți care mai de care mai frumos sculptate cu modele vegetale și animale, case mici cu specific, case mari, mai noi, dar tot frumos și cu gust făcute. Din loc în loc, apărea câte o turlă de biserică de lemn, cu acoperișul până aproape de pământ. Multă filozofie de viață înglobează aceste porți și biserici.
Era o zi de duminică. Pe drum ne-am întâlnit cu multe grupuri de femei și bărbați care se duceau, probabil ca în fiecare duminică, la slujbă de la biserică. Femeile nu purtau costume populare, însă aveau nelipsită fustă largă în pliuri. Unele chiar aveau fuste ornate cu flori, de o mare frumusețe. Tinere, bătrâne... nu conta... purtau fustele lor specifice. Frumos. Am întâlnit și un bătrânel, care mergea încet, sprijinindu-se într-un toiag, îmbrăcat cu ițari și cu opinci în picioare. Se ducea și el la biserică.
Am mers mult pe valea Izei, această vale despre care se spune că este "ținutul de legendă al sufletului românesc. Dincolo de coline și păduri, există o altă geografie - mai profundă - aceea a sentimentelor. La temelia tuturor acestora - coline, păduri, sentimente - se află credința, iubirea și nădejdea. Aici, în aceste locuri, oamenii și lucrurile sunt împăcate cu ele înșele, împăcați cu ei înșiși" (http://www.manastireabarsana.ro )
Am ajuns pe la amiază la Mănăstirea Bârsana. Era o toamnă foarte târzie și ploua din când în când mărunt. Drumul de la parcare la mânăstire duce întâi pe sub o poartă mare, maramuresana, impresionantă prin magnitudine și ornamentație, după care drumul urcă spre intrarea în mânăstire. Intrarea o facem printr-un turn clopotnița. Trecem mai departe în curtea mănăstirii. În dreaptă, se ridică spre cer, parcă dorindu-și să unească cerul cu pământul, turnul bisericii din lemn. În stânga se întinde o grădină frumoasă, traversată de un pârau, cu un podeț care îl traversează. În mijlocul grădinii se găsește un Altar în aer liber și un Aghiazmar. Toate frumos încadrate în acest decor liniștit și cuceritor, dându-ți ocazia să te afunzi în reflectare.
Grădina are pe marginile laterale câteva clădiri: Stăreția, casa Voievodală, Casa Artistului, Muzeul de Icoane și carte veche și alte clădiri destinate locuitului și altor activități gospodărești. Toate aceste clădiri au o arhitectură aparte, îmbinând elemente tradiționale într-un mod fermecător, care încânta și intrigă privirea. Nici un amănunt nu a fost scăpat, toate au fost tratate cu o deosebită atenție, pentru a oferi omului ce îi calcă pragul imagini memorabile și momente de fericire pură.
După ce ne-am încântat privirea cu frumusețile ce ni se așterneau în fața ochilor, am pornit spre descoperirea mai amănunțită a locurilor. Am gustat pe rând și cu nesaț din frumusețile locului, ne-am minunat de picturile interioare ale bisericii, de multitudinea de ștergare și șervete care ornau mesele, de sculpturile făcute, parcă, în orice bucată de lemn folosită în construcție. Am uitat să revenim cu picioarele pe pământ tot uitându-ne la vârful turlei bisericii. Biserica era acoperită, cu multă migală, de solzișori mici, făcuți din lemn și bătuți cu atâta atenție și măiestrie. Am colindat prin grădină îndelung, ne-am bucurat de liniștea și atmosfera de acolo. Deși era o vreme bacoviană, atmosfera nu era, nici pe departe, tristă și apăsătoare.
Complexul mânăstiresc Bârsana se află în satul cu același nume din județul Maramureș, la 22 km de Sighetul Marmației. Clădirile acestui complex sunt construite relativ recent (1993-1998), dar păstrează vie arta și cultura populară.
Istoria acestui complex vine din timpuri străvechi și numai memoria și tradiția populară a făcut ca în zilele noastre să ne bucurăm de acest lăcaș. Se spune că prima biserică a fost construită pe la 1390. În timp, această a fost mutată ori devastată, iar de la 1791 când au năvălit tătarii, a fost complet distrusă. Însă, oamenii locului nu au uitat această mânăstire și au reușit să o reconstruiască, la finele secolului trecut. Existența bisericii în zilele noastre este o mărturie a trăiniciei spiritului creștin maramureșan. La construcție s-a folosit lemn de stejar și pietre de rău, toate îmbinate prin meșteșugul tradițional încă păstrat în aceste locuri.
Există și o legendă legată de această mânăstire care spune că "pe dealul Jbar era un cimitir de ciumați. Oamenii secerați de molimă au fost îngropați în grabă fără servicii religioase. Sătenii au mutat bisericuța de lemn pe Jbar, având convingerea că victimele ciumei își pot dormi somnul de veci doar dacă li se face slujbă religioasă."
Fermecător loc. E frumos să fii turist în România!
