Biserica de la Homorod

A fost dat sa traim o intamplare cum numai in povesti se mai poate gasi. Initial mi-au dat un sentiment ciudat si nu-mi venea sa cred ca se mai poate intampla asa ceva, dar dupa ce am stat putin sa ma gandesc, mi-am dat seama ca astfel de intamplari sunt extrem de rare (eu nu mai intalnisem asa ceva) si sunt bucuros ca am trait-o.

A fost un cumul de evenimente intamplatoare, care duc cu mintea la incercarile voinicilor din povesti pana la realizarea scopului propus.

Eram pe DJ 132, dupa ce plecasem de la Cetatea Rupea si ne indreptam spre Homorod. De pe drum am observat fortificatia mareata si ne-am propus sa ajungem acolo. Am pastrat drumul principal prin localitate si am ajuns langa ea. Totul era incuiat cu lacate, orice poarta sau usa care sa ne duca inauntrul fortificatiei. Localnicii se uitau la noi parca intrebandu-se ce cautam pe acolo. E drept ca nu ne-am intalnit cu prea multi. Am parcat masina intr-un loc in care sa nu deranjam si ne-am spus sa ne plimbam pe jos pe langa ea inconjurand-o. La un moment dat, trece pe langa noi un copil cu ghiozdanul in spate, care ne saluta respectuos. Raspundem. Am pe buze intrebarea daca biserica se viziteaza, dar din nu stiu ce motiv eram dezarmat de copil. Pana sa-mi fac curaj de a-l intreba, copilul ne surprinde din nou, luand el initiativa. Ne intreaba daca dorim sa vizitam biserica si, dupa raspunsul nostru afirmativ, ne spune ce trebuie sa facem pentru asta: trebuie sa luam cheia care se afla la numarul 25, dupa colt. Ii multumim si ne indreptam spre locatia cu cheia. Ajungem la o poarta, care dadea in curtea unei cladiri lipite de zidul exterior al fortificatiei. Vedem pe stalpul portii o foaie A4 pe care e desenata o cheie si NR 25. Consideram ca aceea este casa cu pricina. Poarta era deschisa si intram. Erau niste oameni care tocmai ieseau dintr-o locuinta de acolo si ii intrebam de cheie. Ni se explica ca de fapt nr 25 este vis-a-visi, iar daca nu e acolo sa o cautam la numarul 26.

Ne intoarcem, traversam strada si batem la poarta cu numarul 25. Nu raspunde nimeni, dar, indrumati de oamenii de mai inainte sa intram in curte, deschidem poarta. Dupa ce facem cativa pasi, ne intampina un caine mic si destul de rau, care isi pazea curtea foarte bine. Cainele s-a repezit la noi: nu ne dorea acolo. Am ramas in urma incercand sa tin cainele departe de mine, iar pentru asta am folosit bocancii din dotare. Am batut repede in retragere si am inchis cainele in curte, iar noi afara. Ce ne facem? Cum facem rost de cheie? Stateam descumpaniti in fata portii de la numarul 25 nestiind care sa fie urmatorul pas. Ca si cum latratul cainelui ar fi fost o alarma, de la numarul 26 iese o femeie mai in varsta, care ne intreaba ce dorim. Nu era la fel de calda precum copilul de mai inainte, dar saritoare si cu dorinta de a ne ajuta. Ii explicam ce dorim si spune sa intram dupa ea in curte. Cainele Ghita, care nu uitase ce s-a intamplat mai inainte, latra de zor si nu ar fi vrut sa intram in curtea lui, dar de data asta intre noi era doamna care calma spiritele. Aceasta striga dupa cineva pe nume, un nume unguresc, si un domn in varsta apare in usa. Avea o statura putin mai mare decat mine, adus putin de spate, slab, cu mustata si cu o tigara in gura. De la atata fumat cred, mustata era galbena in dreptul nasului, iar in rest alba. Ii spunem si lui ca dorim sa vizitam biserica, daca se poate, si mergem dupa el. Ne-a facut o scurta prezentare a locului si ne-a descuiat toate usile. Ei bine, aceasta figura legendara era deschizatorul de usi din povesti.

Am vazut mai multe biserici fortificate, iar de cand am realizat ca sunt destul de multe in Romania, interesul a crescut. Ma gandeam de multe ori cum se face ca in alte tarii sunt mai multe castele si cetati decat la noi, dar mai apoi am realizat ca noi avem in loc bisericile fortificate, cel putin in Transilvania.

Aceasta biserica dateaza din sec XIII si este una din raritatile istorice, avand constructia de tip sala. De obicei bisericile sasesti au planul cu trei nave.

In biserica evanghelica-lutherana se mai tin inca slujbe, insa doar vara. Se spune ca in biserica fiecare se aseza dupa niste reguli bine definite: barbatii pana la 50 de ani se asezau in partea inferioara din spatele bisericii, batranii in stranele inferioare de pe peretii laterali, iar femeile in centrul bisericii.

Locatia mai contine fortificatia cu drum de aparare, doua bastioane si doua turnuri. Toate constructiile s-au efectuat in decursul mai multor sute de ani. 

Turnul de poarta este monument istoric. La baza turnului se afla o sala mica, cu colturi rotunjite, o fosta capela, care mai pastreaza inca picturile originale din sec XIII. Zidul ce formeaza acest turn sunt groase de 3m la baza si de 2m la inaltime. Se spune ca daca se trage o linie orizontala de la Homorod spre vest se vor gasi pe aceasta linie mai multe turnuri donjon similare, construite cam in aceeasi perioada: Barcut,  Movile, Noistat, Netus, Iacobeni, Stejeris si Ruja. Turn donjon este numit turnul cel mai inalt al unei cetati.

Am urcat in turn pe o scara coloana, foarte ingusta la inceput si dupa aceea pe niste scari improvizate de lemn. Panorama de sus e foarte spectaculoasa. Mai mult, las imaginile sa vorbeasca de la sine.

View Larger Map

Rapa Rosie

Am trecut prin Sebes de multe ori, in tranzit spre alte tinuturi. Nu era nimic si nimeni sa imi spuna: "Uite acolo in dreapta, departe, unde este dealul acela abrupt de culoare rosie... sa mergi mai aproape sa vezi minune de priveliste." Este vorba de “micul canion al Romaniei”, “orga de pamant”, “dealul straniu” sau  ”piramidele coafate".

Aflasem de ceva vreme de Rapa Rosie, insa nu avem nici cel mai mic indiciu unde este, asa ca in ajunul plecarii de Sf. Maria pe Transalpina, cu niste prieteni, am punctat si acest element in itinerariu. Fapt primit cu bucurie de prieteni.

Dupa traversarea soselei norilor, Transalpina, de la un capat la celalalt, iata-ne, deci in Sebes cautand Rapa Rosie. Din DN cand vii dinspre Brasov se vede, dar in oras, printre cladiri, nici nu mai stii in ce parte sa apuci. A trebuit sa intrebam de mai multe ori  localnicii pentru a ajunge la destinatie. Trebuia sa mergem spre satul Daia, un sat din vest-nord-vestul orasului. Parcurgând soseaua la aproximativ 200 de metri dupa trecerea peste calea ferata se ramifica un drum de tara la stanga (in dreptul unitatii militare) ce strabate Lunca Sebesului, iar de acolo se vede deja destinatia. E vara, cald si praful ne-a impresurat imediat. Cei cu motocicleta au mers in fata, pentru a evita cat se poate rotocolul de praf ce se ridica la cea mai mica miscare. Drumul foarte bun pentru motocicleta, deci aviz amatorilor.

Ajungem imediat aproape de peretele rosu, parcam mijlocele de deplasare si ne apropiem de peretii inalti de 50m sau chiar 100m. Totul pare ireal. Peretii sunt de fapt brazdati de niste santuri, formandu-se niste valuri de argila rosie, totul aratand ca si cum ai fi in alta lume, ireala, extraterestra... Urcam pe o parte, coboram pe alta... incercam sa intelegem ce este acolo, din ce e facuta, cum s-a format si cum de rezista in timp. Bineinteles ca ne-am dat cu parerea de o mie de ori, asa cum suntem obisnuiti si am admirat fiecare particica de acolo. Era ca si cum apa s-ar fi prelins pe acest perete si a sapat aceste forme ciudate care semanau ba cu turnuri, ba cu niste coloane, ba cu niste piramide. Intr-o prima faza m-am gandit ca este format doar din argila, dar avea si o textura nisipoasa si cu pietricele de diverse structuri. Culoarea este data, evident, de oxidului de fier care se gaseste in compozitia solului.

Am citit ulterior ca, Rapa Rosie este o rezervatie naturala, datorita peisajului superb ce trebuie protejat, dar si datorita  florilor si animalelor rare ce locuiesc aici. Rezervatia se intinde pe 10ha, iar peretele rapei are o lungime de aproximativ 800m.

Asa cum e frumos, de acest loc se leaga si o legenda, legenda Gaura Hotilor

“Acum multi ani, traia un anume Lica „a lu’ Branza”, al carui unic talent era de a se strecura in spatii inguste, exact ca o pisica. Lica era tocmit ca om cu animalele si le purta pe la Rapa Rosie, pe care ajunsese sa o cunoasca bine. Intr-o dimineata, insa, o banca din Sebes a fost sparta. Hotul, spunea Politia, ar fi patruns printr-o ferestruica prin care doar un sugar ar fi putut trece. Bineinteles, autoritatile l-au condamnat la inchisoare pe Lica-Pisica, desi niciun ban nu a fost gasit în timpul anchetei. In tot acest timp, draguta lui Lica era vazuta urcand mereu la Rapa Rosie. Astfel, lumea spunea ca la Gaura Hotilor si-ar fi ascuns Lica banii. S-a facut şi acolo o ancheta, dar tot nimic…Dupa eliberare, Lica si-a luat draguta si au plecat in America, de unde, la scurt timp, au inceput sa trimita familiei sume mari de bani. Cum a reusit Lica-Pisica sa castige atat de mult, intr-un timp atat de scurt, nu se stie. Dar umbla vorba ca acestia ar fi fost banii furati de Lica si pitiţi in Gaura Hotilor”

Am stat pe culme si am admirat si privelistea din vale, care se intindea pana departe, departe.

Inca o data mi-a placut sa fiu turist in Romania!

           

View Larger Map

Castelul Cantacuzino din Bușteni

Am văzut prima dată Castelul Cantacuzino acum aproape 5 ani, pe când nu era deschis publicului. Mă plimbam pe un drum ce trecea prin spatele castelului; mă uitam la el, peste gard, cu oarecare melancolie și părere de rău pentru că nu puteam să intru. "Ce frumos este!", îmi spuneam , "Ce viață de vis au avut proprietarii lor aici!"

Dar iată că am am ajuns să îl vizitez. Evident că am mai avut o tentativă nereușită, pentru că după un traseu montan, a fost mai greu să mă trezesc devreme să-l vizitez, înainte de întoarcerea acasă.

Dar iată-mă lângă el: era deschis și programul era până la orele 18:00. E iarnă, e rece. Intrăm pe poartă, plătim taxa de intrare. Castelul se vizitează doar cu ghid, ghid care își făcea rondul de abia peste 45 minute. Cam mult timp de pierdut, mă gândesc, mai ales pentru că odata cu seara venea si răcoarea. Noroc că acest timp am putut să îl petrecem plimbându-ne prin curtea castelului. Castelul e de o frumusețe aparte, pe gustul meu de iubitor de cetăți, castele și palate. Cunoscătorii spun că este contruit în stil neoromânesc, cu puternice elemente neo brâncovenești. Ne-am răsfățat plimbându-ne prin grădină, pozând tot ce era de pozat, prinzând cele mai frumoase cadre posibile: castelul, curtea, detaliile arhitecturale și minunații Bucegi care se întindeau măreți în fața castelului.
 
Lângă clădirea principală a castelului, mai sunt 2 corpuri construite în același stil, doar că de dimensiuni mai mici: conacul și corpul de serviciu. Tot în curte este si o bisericuță mică de lemn, construită în stil maramuresan, pe locul unui lăcaș de cult din anii 1700; intrăm și acolo, dar nu pentru multă vreme pentru că nu mai este timp și a venit vremea să mergem la întâlnirea cu ghidul. Timpul a trecut mult mai repede decât ne așteptam.

Intrăm în castel. Prima dată intrăm într-un culoar, pavat pe jos cu pietre; de fapt un drum ce ducea în spatele castelului, dar care, acum, este închis cu două uși mari din lemn și sticlă. Pe unul din pereții laterali, destul de mare, era prinsă o pânză pe care era schitat arborele genealogic al familiei Cantacuzino. Ehe, se pare că această familie are rădăcini adânci înfipte în istoria românilor. Este o familie de boieri, descendenții unui împărat bizantin, care și-a întins ramurile pâna în Moldova și Țara Românească. A dat acestei țări domnitori, visternici, spătari, postelnici, miniștri, prim miniștri, arhitecți, etc. Ei apar în istoria țării noastre începând chiar din anii 1600, iar linia vieții acestei familii s-a împletit cu viețile altor familii care au jucat un rol important în istoria țării noastre: Sturza, Șuțu, Brâncoveanu, Krețulescu, Mihai Viteazu, etc. Deja devenea interesant.
 
Vine și ghidul, de fapt două domnișoare foarte drăguțe, care ne introduc cu adevărat în castel. Intrăm într-un vestibul, unde ne oprim să ni se expună câte ceva despre castel: el a fost terminat de construit în anul 1911 de către Gheorghe Grigore Cantacuzino, zis și Nababul. Supranumele a fost dat deoarece deținea o avere imensa. Castelul a fost proiectat ca locuință de vară. El a fost naționalizat odată cu venirea comuniștilor la putere și transformat în casă de protocol pentru Ministerul de Interne, dar, oficial, era sanatoriul acestei instituții. După aproape 50 de ani, timp în care mobilierul a dispărut, iar o parte din pereți au fost vopsiți, castelul revine mosternitorului de drept, care ulterior, îl vinde unui grup de investitori ruși, nemți și un român. Aceștia l-au redeschis publicului și îl restaurează treptat.

A început să se nască în mine o mare dezamăgire auzind această scurtă istorie. Mobilierul dispăruse, pereții fuseseră zugrăviți... în afară exteriorului era magnific, dar ce mai aveam să văd la interior? Norocul nostru, al tuturor, este că mai sunt elemente care nu au fost modificate, distruse sau furate: lemnăria din care era făcut plafonul, podeaua, ușile; vitrinele ferestrelor; scările cu lucrăturile orginale, șemineele, mozaicul podelelor, feroneria ușilor și ferestrelor și... o întreagă cameră intactă, adica  pereții nu au fost deloc atinși. Este camera unde sunt pictate pe piele de Cordoba, blazoanele tuturor familiilor cu care s-a înrudit familia Cantacuzino, precum și portretele membrilor familiei. Aici timpul a stat în loc, portretele tronează maiestos deasupra sălii, iar din mijlocul tavanului atârnă impunător singurul candelabru original. Aici toate elementele sunt originale, lucrate de maiștri ai vremii cu mare îndemânare și rafinament.
 
Parterul era folosit pentru activitățile oficiale. Aici găsim vitralii și uși frumos sculptate, găsim un tavan din lemn cu multe ornamente. În fața șemineului este expusă o poză a camerei din timpurile vechi: mobilier puțin, dar cochet aranjat. Abia aștept să îl vizitez din nou peste ani, iar aceste camere să arate ca în poze.

La etaj atmosferă se schimbă, aici erau camerele de locuit pentru familia nobilului: nu mai sunt vitralii, ușile sunt simple, tavanul este mai puțin înalt și fără lemn. Totul aici denotă modestie, fapt complet neașteptat pentru o familie cu origini nobiliare și care dețineau o avere mare.
 
Vizita se termină în magazinul de suveniruri a castelului unde suntem informați că în incinta castelului se află și un restaurant: Canta Cuisine (ce frumos și neașteptat joc de cuvinte). Este un restaurant al cărui slogan vorbește de respectul pentru mâncare ca respect față de viață și asta spune multe despre ce putem mânca acolo. Aștept cu mare nerăbdare să vina vara, pentru a merge să luăm masa la acest restaurant, pe terasa din fata castelului care acum era închisă, terasa cu o priveliște minunată spre culmile Bucegilor.
 
O vizită de neuitat și o experiență deosebită pe care o recomand cu plăcere tuturor iubitorilor de atmosferă aristrocrata.

View Larger Map

Cimitirul Vesel de la Sapanta

Frumoasa tara a Maramuresului ascunde multe minunatii si locuri inedite. Cimitirul Vesel este unul din ele si pe mine m-a marcat intr-un mod foarte profund.

Cimitirul Vesel, este cimitirul satului Sapanta, cunoscut si vestit pentru crucile albastre, albastru de Sapanta, cu picturi care il reprezinta pe defunct si care, in loc sa aiba inscriptionate data nasterii si a mortii persoanei inmormantate, au inscriptionate versuri sau simple descrieri ale vietii acestora. Din unele texte razbate un pic de umor, insa de cele mai multe ori nu. De asemeni, sunt cruci care pe o parte au un epitaf ce descrie viata persoanei, iar pe cealalta parte motivul mortii sale.

In mijlocul cimitirului se afla o biserica greco-catolica construita in 1886 si care este in renovare. La un moment dat, chiar au inceput sa bata clopotele. Pentru a doua oara in viata mea, dangatul clopotelor mi-au inundat urechile pana aproape de insuportabil, insa muzica ce se compunea ma facea sa rezist si sa cer mai mult. Sunetele clopotelor se uneau intr-un vuiet care ma ducea cu gandul de sunetul atat de puternic, profund si trist al buciumului.

Este un cimitir care nu este format doar din cruci si morminte, ci este un cimitir format din povesti, 800 de povesti, povesti spuse cu simplitate dar care surprind, per total, esenta vietii. Cimitirul este "vesel" prin denumire, prin atmosfera mai putin solemna pe care o are si epitafurile umoristice care prezinta viata si ironizeaza moartea.

Sub aceasta cruce grea
Zace biata soacra-mea
Trei zile de mai traia
Zaceam eu si cetea ea.
Voi care treceti pa aici
Incercati sa n-o treziti
Ca acasa daca vine
Iarai cu gura pa mine
Da asa eu m-oi purta
Ca-napoi n-a inturna
Stai aicea draga soacra-mea

(epitaful soacrei - cel mai cunoscut dintre epitafe)

Cimitirul a fost realizat de Stan Ioan Patras, in 1935 la sugestia preotului Grigore Ritiu. Dupa moartea creatorului, activitatea sa a fost continuata cu succes de ucenicul sau Dumitru Pop. La intrarea in cimitir, la casa de bilete, ne-a oprit sa ne povesteasca despre cimitir si sa ne indrume catre crucile cele mai interesante dl. Viorel Pop Tincu, fratele continuatorului.

Se considera ca atitudinea aceasta diferita fata de viata, o atitudine vesela, este un vechi obicei al dacilor. Acestia considerau ca moartea este doar o trecere spre lumea zeului suprem Zamolxe, sufletul fiind nemuritor si de aceea pentru daci, moartea reprezenta un motiv de bucurie.

Eu am iesit din cimitir cu un mare nod in gat si cu ochii umezi. In esenta, viata este grea. Bucuriile acelor oameni inmormantati acolo au fost cresterea copiilor, a nepotilor si satisfactia mare ca au crescut oameni adevarati. Le-a mai infrumusetat viata faptul ca erau oameni de frunte in comunitate si au fost apreciati de aceasta pentru ceea ce au facut.

Nu as putea defini ca la Sapanta te afli intr-un loc trist, depinde de la om la om, dar cu siguranta merita sa il vizitezi.

View Larger Map